CE E DE FACUT? (a doua parte)
Ca să nu fug de răspunderea mea, voi încerca să ofer câteva sugestii cu privire la unele lucruri care pot fi făcute în domeniul educaţiei. Mă voi referi în continuare la cele din învăţământul preuniversitar, urmând să abordez problema universităţilor într-un alt text. Lucrurile pe care le voi spune nu ţin de savantlâcul “metodologiilor” şi nici de vocabularul teoriilor domeniale, ci sunt – cred eu – nişte observaţii de bun simţ la care mă îndrituieşte şi modesta mea competenţă. Evident, ele pot fi dezvoltate – sau contestate – de oricine are răbdarea şi atenţia de-a le lua în considerare.
Am început prin a vorbi de preblema – o cât de concretă! – a greutăţii ghiozdanului pe care îl cară zilnic fiica mea. Am înţeles – din presă – că pentru D-l Ministru aceasta nu mai e o problemă; în foarte scurt timp elevii vor avea la dispoziţie manualele în format electronic, pe tablete. Mi-e greu să spun dacă trecerea de la carte la tabletă e – în sine – bună sau nu. Probabil într-acolo ne mână lumea în care trăim. În ce mă priveşte, ca “om de carte” (cu o formulă oarecum desuetă), prefer acest obiect clasic din mai multe raţiuni. Una ar fi materialitatea lui. Am impresia că pentru tânăra generaţie – crescută cu desene animate, apoi jocuri pe calculator, reconstrucţii 3D, efecte speciale, etc. – lumea se ficţionalizează din ce în ce mai mult şi acest proces mi se pare că va sfârşi într-o nouă gnoză în care adevăratul real va fi în calculator, iar cel în care deambulăm concret va fi o variantă nereuşită a “multiversului” computaţional. A-i lega pe copii de mici de această tehnică, de care oricum nu scapă, s-ar putea să revină la faptul de a-i priva de “bucuriile simple” ale contactului direct cu lucrurile care ne înconjoară, atât de fragile în imperfecţiunea lor. Mai exact, revine la a transforma tableta dintr-un ecran, într-o fereastră – mai mult sau mai puţin opacă – care le mediază accesul la lumea din jurul lor. În al doilea rând mi se pare că logica lineară pe care o impune lectura unei cărţi formează o altă gândire decât saltul din fereastră în fereastră prin hipertextul virtual. O gândire care privilegiază coerenţa (şi – implicit – noncontradicţia), o anumită statornicie şi ideea lucrului bine făcut şi dus până la capăt (la fel ca şi a concluziei ce decurge din premise). În infinitul webului, nimeni nu-şi mai pune problema de-a termina ceva; lucrurile – sau ce-a mai rămas din ele: oportunităţile – sunt sesizate, “tratate”, “ambalate” şi apoi “pasate” mai departe, în vidul sideral al comunicării universale. Acum totul e simultan, lucrurile nu mai sunt nici – nici (pentru că sunt şi – şi), “ne” distrăm, captivi în solitudinea anxietăţii noastre, trecând de la una la alta, fără nici o grijă faţă de gând şi de cuvânt. Nu sunt un adversar al noilor tehnologii; le folosesc şi eu (aşa cum se şi vede!) şi înţeleg că şi cărţile şi-au avut ambivalenţele lor, iar lumea care a decurs din ele n-a fost tocmai ideală. Pe de altă parte îmi amintesc de clasica vorbă a lui McLuhan (“media este mesajul”) şi mă întreb dacă nu o vom confirma – cu totului involuntar – atunci când vom trece de la manuale la tablete.
.
Dar, în fine, s-a putea ca nu aceasta să fie marea dilemă. Adevărata problemă a învăţământului preuniversitar de astăzi e conţinutul manualelor. Cu adâncă tristeţe trebuie spus faptul că un text indigest rămâne indigest şi dacă e cioplit în piatră, şi dacă e scris cu pana pe pergament, şi dacă e tipărit pe hârtie, şi în format electronic, ba chiar şi ca audio-book. Media îşi are şi ea limitele ei: tot aşa cum D-l X nu e cu nimic mai inteligent la televizor decât într-o conversaţie particulară şi cum o cercetare care n-a căutat nimic şi n-a găsit nimic nu sună mai bine în engleza on-line decât în româna neaoşă, nici un manual prost nu-şi va schimba calitatea doar dacă ne e servit ca PDF. Ba s-ar putea ca, în ultimă instanţă, “marea schimbare” să nu aducă nici o schimbare, ci pur şi simplu editorii să-şi trimită PDF-urile profesorilor (pe mail? pe Facebook? prin SMS?) pentru ca aceştia să le recomande elevilor pe care să-l încarce (à propos, încărcarea va fi liberă şi va plăti Ministerul pentru tot, sau va fi parolată şi părinţii vor trebui să-şi facă şi să folosească carduri Visa sau Master?. Asta ca să nu mai vorbim de “programele” şi “proiectele” Ministerului cu privire la trecerea pe format electronic, de selectarea ofertelor firmelor şi de licitaţii. Pare-se că anumite persoane – cu conexiuni sus-puse – au în faţă o perspectivă menită a ne demonstra tuturor că cele mai bune afaceri se fac în vreme de criză.)
Oricum, problema e a manualelor şi, în primul rând, al curriculei. Aici, dat fiind că ne aflăm pe un teren ceva mai clasic, aş îndrăzni şi eu să am nişte sugestii.
Mai întâi în ceea ce priveşte curricula: oricum am lua-o, aceasta e prea stufoasă. Ceea ce le cere ea elevilor este să devină “multilateral dezvoltaţi” (sau cu un oximoron, pentru a evidenţia mai bine absurdul situaţiei: specialişti în toate). E banal să repet că acest tip de învăţământ nu dă roade decât la o infimă elită, intens suţinută de portofelul părinţilor şi având ca singură miză plecarea “dincolo”. Pentru restul – adică pentru aproape toţi elevii – nu duce nicăieri, din simplul motiv că predarea tuturor disciplinelor nu se poate face în parametrii ceruţi de programă. Astfel că ne găsim în situaţia proprie naţiei noastre de a avea un lucru consacrat oficial prin legi, regulamente şi hotărâri, despre care se discută (cu aplomb sau cu năduf) pe la comisii şi traininguri, dar pe care fiecare îl face cum (şi cât) crede de cuviinţă, deoarece toată lumea ştie că e cu neputinţă să fie făcut aşa cum e specificat. (Ar merita analizată cândva şi această bizară formă de “descentralizare”, în care decizia efectivă e lăsată – tacit – pe seama profesorului de la catedră: ştie el cum să se descurce ca “ci fii bini” şi pentru elevi şi pentru Minister.) Ce e de făcut? Răspunsul meu este următorul: să fie regândită programa. Dar nu în sensul reacţiilor umorale (să fie scoase, rând pe rând, diferite materii) şi nici în acela al “teoriilor” de duzină despre “abilităţi şi competenţe” (a căror unică preocupare pare a fi aceea de-a numi ştiinţific şmecheria). Departe de acestea toate, lucrul care mi se pare că trebuie luat în considerare ca şi criteriu de elaborare al programei şi al manualului este acesta: ce chimie (de pildă) trebuie să ştie cineva care nu va deveni chimist, sau ce gramatică trebuie să ştie cineva care nu va deveni lingvist. Poate vă mai amitiţi de primele ore ale diverselor materii: fiecare se pretindea (şi asta înainte de generalizarea marketingului!) ca fiind cea mai veche şi mai importantă pentru umanitate – biologia pentru că natura ne dă de toate, fizica pentru că n-am putea înjgheba nimic fără ea, chimia pentru că de la foc incoace totul ţine de dansul moleculelor şi, deasupra tuturor, matematica pentru că până a învăţa să numere, omul nici n-a observat că are degete. Sigur, aici e vorba – în primul rând – de un prestigiu simbolic, numai că – foarte repede – acesta se traduce în avantaje materiale. De pildă în creşterea numărului de ore, ceea ce duce la mai multe angajări “în sistem”, fapt care – la rândul lui – atrage mai mulţi studenţi la facultatea de profil (care, tocmai pentru că devine interesantă, cere şi nişte meditaţii pentru admitere). Plus culegerile, testele, materialele auxiliare, etc. – capitalul simbolic se converteşte repede într-o industrie lucrativă. Problema învăţământului preuniversitar actual e aceea că el e expresia tasată a unei întregi istorii a luptelor pentru hegemonia de prestigiu. Interbelicul cu gramatica şi istoria lui (parţial reactualizate de naţionalismul ceauşist), materiile reale din anii industrializării, ştiinţele naturii din epoca avântului medicinei, mai nou economia şi psihologia, dar şi inevitabila engleză (care a ocultat aproape toate limbile) şi informatica, în care se recunoaşte strigătul (sperăm că nu ultim) al prezentului. E de presupus că vor mai veni şi alte limbi (chineza, de pildă) şi că informatica se va divide în mai multe discipline teoretice şi practice (web-design-ul candidând la preferatul elevilor) pe măsura dezvoltării reţelelor globale. E greu, în aceste condiţii, să păstrezi un echilibru între cunoaşterea generală (care rămâne o datorie a şcolii) şi înoirea continuă pe care o reclamă fuga înainte a tehnologiilor. Părerea mea este că varianta cea mai bună e aceea de-a renunţa la orgoliile disciplinelor şi de-a trece la reconfigurarea manualelor pe criteriul “ce trebuie să cunoască cel ce nu se va specializa în respectiva materie”. Cred că funcţionând astfel materiile vor reuşi să producă şi manuale cu adevărat alternative (nu cu text similar şi alte poze – ca acum): de pildă s-ar putea ca istoria – la clasele cu profil real – să fie istoria ştiinţei, iar matematica – la clasele cu profil umanist – să fie istoria matematicii. Şi, pornind de aici, şi specializarea profesorilor să dobândească un conţinut.
.
Dar, evident, problema cea mare e aceea a programei. Aceasta trebuie modificată radical. Şi cred că primul lucru de care ar trebui să se ţină cont ar fi coerenţa pe verticală şi pe orizontală a disciplinelor. Din câte pot eu să-mi dau eu seama (din experienţa şcolară a fiicei mele, dar şi din propria mea experienţă în universitate), nimic nu leagă între ele materiile dintr-un an de studiu şi nici anii de studiu între ei (exceptând, în acest ultim caz, cronologiile generice). Unde se întâlneşte o lecţie de biologie (de pildă), cu una de matematică şi aceasta cu cea de română? Sunt lucruri cu totului diferite? Atunci cum pot fi învăţate în acelaşi timp, şi la ce bun? Nu s-ar putea lega începuturile geometriei de arhitectura fiinţelor vii, tot aşa cum s-ar lega (poate contrastiv) logica unei probleme de matematică de aceea a unei poezii? Încă ceva: manualele actuale sunt concepute axiomatic (pornesc de la nişte principii care sunt desfăşurate pas cu pas într-o teorie coerentă) şi apodictic (se bazează pe afirmaţii adevărate care se exprimă ca definiţii, teoreme, etc.). Dacă învaţă, elevul are impresia unei călătorii cu tramvaiul într-un oraş cunoscut – merge din staţie în staţie printr-un piesaj domestic şi predictibil. Poate că aşa se deprind fundamentele ştiinţelor, dar – totuşi – mi se pare că lipseşte ceva: partea de căutare şi de problematizare care face ca incursiunea în lumea ştiinţei să devină o aventură personală. Senzaţia pe care o lasă manualele noastre e aceea că ele conţin totul şi că elevului îi e necesară o viaţă de muncă pentru a ajunge la înţelepciunea suverană a creatorilor de manuale. Acestea sunt asemeni unor sfere perfecte, închise asupra lor înşile şi imune la orice contact cu imaginaţia elevului sau cu complexitatea lumii. Bănuiala mea este că tocmai de aceea sunt atât de opace; pentru că se chinuie să înghesuie totul (axiomatic şi apodictic) între scoarţele unei cărţi. N-ar fi mai util – mai ales pentru adolescenţi – să fie mai curând nişte deschideri şi invitaţii spre mai mult? N-ar avea o şansă în plus dacă i-ar solicita elevului să gândească şi să se pună în situaţie, nu doar să rezolve probleme tip şi facă exerciţii monotone de gramatică ? (A propos : în epoca tabletelor, a Facebook-ului, a chat-ului şi a SMS-urilor copiii vor fi îndopaţi cu aceeaşi gramatică anostă exersată pe fraze interminabile din Brătescu-Voineşti şi alţi clasici pe care nu-i mai citeşte nimeni? Şi vor învăţa în gimnaziu engleza lui Shakespeare, pentru ca în facultate să afle că engleza comercială e cu totul alta?) Adevărata întrebare în marginea acestor manuale e următoarea: ar fi oare vre-o şansă să trecem de la elevul pus să buchisească înţelepciunea maturilor (părinţi, profesori, autori de manuale), pentru a-i domoli pornirile rebele, la elevul pus să gândească, pentru a descoperi lumea?
.
Şi încă ceva cu privire la manuale: s-ar cuveni – cred eu – să se insiste mai mult pe forma lor narativă. Orice ştiinţă spune, în ultimă instanţă, o poveste, iar un manual bun e unul care ştie să facă povestea vie. S-ar putea să se obiecteze că un manual de matematică trebuie, în mod fatal, să conţină o mulţime de formule, care sunt destul de puţin captivante la lectură. Da şi ba. Pentru cineva care nu înţelege formulele respective, ele nu sunt altceva decât – după vorba Isabelei Allende – nişte picioruşe de muscă, însă pentru cine le pricepe, pot spune o poveste fascinantă. Dar ce facem cu cei care nu pricep – între altele, pentru că n-ar avea nici un motiv să le priceapă – formulele în cauză (de pildă pentru cei de la coregrafie)? Răspunsul e simplu: le facem un manual care să le spună aceeaşi poveste, cu cuvintele pe care ei le pricep. John Nash – cel cu schizofrenia, Nobelul şi filmul, care l-au făcut, toate, mai celebru decât contribuţiile lui matematice – povestea că imboldul către lumea cifrelor i l-a dat o istorie a matematicii citită în şcoală. Cartea, din păcate netradusă în limba română, îl are ca autor pe Eric Temple Bell, preşedinte – în acea vreme – al Asociaţiei Matematicienilor Americani şi al multor alte asociaţii profesionale din toată lumea, profesor, pe rând, la Chicago, Harvard şi Caltech şi multipremiat pentru lucrările sale de matematică. Dar ceea ce o face ciudată – şi interesantă – e faptul că această lucrare, de peste 500 de pagini, care parcurge detaliat istoria matematicii de la eleaţi la Cantor, nu conţine mai mult de 10 formule! Pariul lui E. T. Bell a fost să arate oricui cum gândeşte matematica şi care sunt mizele acestei gândiri. Ce e în formule, şi ce e dincolo de ele, pentru a le dedica întreaga viaţă? Cartea poate fi citită cu maxim folos de orice om alfabetizat, iar unii, probabil – ca şi Nash – îi vor urma sugestia. Nu trebuie să ne iluzionăm că doar lucrările seci, pline de cifre, grafice şi note de subsol sunt de ştiinţă, iar restul e cunoaştere de almanah. Robert Heilbroner a scris o istorie a economiei care, iarăşi, poate fi citită de oricine, Jostein Gaarder o istorie a filosofiei pentru adolescenţi, iar Bruno Chenu şi Marcel Neusch o istorie a teologiei din care oricine poate rămâne cu un tablou al evoluţiei conceptuale a creştinismului. Sigur că cine vrea să afle cum funcţiona efectiv gândirea lui David Hilbert, a lui Adam Smih, a lui Aristotel ori a Cardinalului de Lubac nu va rămâne la aceste introduceri, dar menirea lor nu e aceea de-a-i spune cititorului totul despre un autor sau altul (acesta e rolul ediţiilor critice şi al monografiilor specializate), ci acela de a-i aduce aproape un nume şi o problematică. Acesta este – cred – şi rolul unui manual. Şi pentru că am pomenit doar străini, merită amintit şi faptul că, în interbelicul nostru, Nicolae Iorga, Iuliu Valaori sau Simion Mehedinţi (sau, în anii ’70, Costin Neniţescu) nu aveau nici o reticenţă în a face manuale gimnaziu şi liceu care – e părerea mea – surclasează net producţia actuală tocmai prin calitatea explicaţiei care, fără a face rabat de la rigoare, introduce în gândirea domeniului. Mie unuia mi se pare că tocmai introducerea unor asemenea tipuri de manuale ar fi calea cea mai eficientă de a contracara “operele” interminabile ale unor autori prolifici precum D-na Birău. Pentru că dacă manuale precum cele cerute de programa actuală pot fi realizate doar cu foarfece şi clei, prezentări precum cea a lui Temple Bell cer alte “aptitudini şi competenţe”.
INTERVIURILE HotNews.ro