Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie – note de lectură

S-ar putea crede că, încă din titlu, în noua carte a lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie, se semețește și se autodemască o mare vanitate: știe el, Liiceanu, ce gândește Dumnezeu și o să ne spună și nouă!, ar zice un cititor pripit. Titlul este însă ironic și e o parafrază la un titlu gazetăresc dintr-o schiță a lui Caragiale. Chestiunea e explicată, de altfel, în primele pagini ale cărții. Sensul titlului este că, în elanul diverselor lor raportări la Dumnezeu, mulți oameni chiar ajung să creadă că dețin cheia gândirii Lui și, de vreme ce știu ce gândește El, nu au decât să supună lumea propriilor fantasme. Titlul, precum cartea, este despre ce gândește Gabriel Liiceanu, cu modestie (puțină teologie), despre Dumnezeu.

Abordarea credinței creștine din perspectivă filozofic-rațională și în actualitatea lumii în care trăim reprezintă o încercare inedită și originală în cultura română. Marginală, venită târziu în concertul gândirii și spiritualității europene, lipsită de o limbă de circulație internațională, izolată într-o mare de popoare slave, cultura noastră a avut puține preocupări laice pentru trăirea credinței. Într-o țară cu precară educație religioasă, cu o istorie răvășită de peste 40 de ani de comunism, nici scriitorii, nici filozofii ori intelectualii umaniști nu au avut, cu prea rare excepții, răgazul și curiozitatea să citească Scripturile sistematic, să își pună întrebări și, mai ales, să caute răspunsuri dincolo de ce le ofereau confesiunea botezului, ritualul și, eventual, duhovnicii locului. De aceea, această carte e o premieră (deși anticipată de Isus al meu) care ar trebui luată în serios, citită cu atenție și înțeleasă în resorturile ei intelectual-spirituale, înainte ca cei care se simt într-un fel sau altul tulburați în certitudini să o judece cu aroganță și impertinență de deținători ai adevărului absolut.

Volumul e parte a unui triptic început cu Isus al meu (Humanitas, 2020) și continuat cu o proiectată antropologie filozofică. Este așadar o carte-punte care adâncește unele teme din precedentul volum și pregătește terenul pentru următorul.

De ce acum?

Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie apare într-un univers cultural și religios – cel românesc al anului 2022 – saturat de ritualism, de creștinism folcloric, demagogie politico-religioasă, de suficiență și aroganță clericale, de analfabetism funcțional, biblic și științific, într-un mediu marcat de prestația deplorabilă a clasei politice și de eșecul unui proiect național plauzibil și eficient de educație școlară. Cartea poate fi percepută, în această atmosferă agresiv-sulfuroasă, ca un strigăt de revoltă și indignare: Ce ați făcut din Isus?

Contextul mai larg este acela al celor doi ani de pandemie și al războiului din Ucraina, care au adâncit sentimentul de nesiguranță și dezorientare al oamenilor. În fine, în biografia intelectuală a lui Gabriel Liiceanu, recenta carte continuă un arc de gândire început la scurt timp după terminarea Facultății de filozofie, cu un articol neprielnic în epoca marxism-leninismului științific, în care tânărul de atunci ținea să delimiteze, în ordinea cunoașterii, obiectul și preocupările filozofiei de cele ale științei, explicând că filozofia nu era știință, ci pur și simplu filozofie. Se situa, adică, în alt plan al gândirii umane.

Principalul subiect al cărții de față este delimitarea teologiei de știință și eliminarea inadecvatei competiții în câmpul cunoașterii între religie și știință. Teologia (cu variantele religie/credință/revelație/dogmă) ar trebui, scrie Gabriel Liiceanu, să elibereze scena cunoașterii și să lase locul științei moderne să se pronunțe în privința biologiei, fizicii, chimiei, istoriei omenirii. Deopotrivă scepticismul filozofic și teologia dogmatică au spus ce au avut de spus în evoluția cunoașterii umane. E rândul științei, care are acum toate instrumentele necesare, să explice lumea, natura, cosmosul, prin metoda cercetării, experimentării, testării, predictibilității.

Cunoașterea mitică atribuită religiei și teologiei și cunoașterea speculativă specifică filozofiei sunt chemate – dacă nu chiar somate – să cedeze întâietatea cunoașterii propriu-zise echivalată cu cunoașterea rațională, adică științifică, „libera gândire despre noi și toate ale noastre” sau cu „luciditatea virilă”. În același timp, într-o notă de subsol autoreflexivă, autorul scrie că s-ar putea ca scopul acestei cărți izvorâte din frământări pe marginea credinței și a lui Dumnezeu, să fie o invitație la revigorarea teologiei prin așezarea ei în orizontul exclusiv al moralei, al speranței și al slujirii omului în riturile de trecere ale vieții – adică în orizontul care îi aparține de drept, fără pretențiile unei cunoașteri obiective, fără constrângeri ori structuri instituționale. Căci religia poate fi, într-adevăr, cel mai cumplit sau cel mai minunat lucru de pe lume. Depinde cine și cum o propovăduiește și o trăiește.

Ar fi de înțeles că această necesară delimitare ar trebui să funcționeze în ambele sensuri: religia să nu-și aroge competențe în câmpul științelor naturale, științele să nu se ocupe de viața spirituală a omului, iar filozofia să nu-și asume hermeneutici biblice ori incursiuni în domeniul științelor. În acest punct, abordarea multidisciplinară a lui Gabriel Liiceanu rămâne dilematică și nu izbăvește cartea de contradicții. Autorul abordează religia cu instrumentele științelor și filozofiei.

Aliații cugetului

Aliații lui Gabriel Liiceanu în acest demers sunt, în bună măsură, filozofi pe care îi cunoaște în profunzime: împotriva revelațiilor, miracolelor și pentru explicarea Bibliei ca îndrumar moral – Spinoza; pentru autenticitatea credinței și împotriva creștinismului instituțional oficial și a corupției clerului – Kirkegaard; pentru explicarea miturilor și arhetipurilor religioase și armonia între inconștientul colectiv și conștiența lărgită științific – Jung; pentru interiorizarea credinței – Montaigne; în fine, pentru traducerea Evangheliei în termeni morali și raționali, expunerea teologiei și filozofiei în arena dialectică a rațiunii, pentru definirea și situarea Împărăției lui Dumnezeu înlăuntrul omului și nu în afara lui – Kant. Li se adaugă Darwin, ipotezele furnizate de științele moderne ale creierului și câțiva apologeți creștini (C.S.Lewis, Brant Pitre, Sf. Augustin…).

În surdină, nenumit, e prezent în armătura acestei cărți construite cu o remarcabilă acuitate a demonstrației, Richard Dawkins, unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării așa-numite a noului ateism. Editura Humanitas a publicat, de-a lungul anilor, câteva dintre cărțile lui reprezentative. Teoriile lui de bază ar putea fi rezumate pe scurt astfel: religia și filozofia sunt un fel de protoștiințe valabile cât timp nu a existat știința modernă; oamenii credincioși se comportă ca niște copii creduli predispuși la amăgirea pe care o presupune interpretarea literală a miturilor biblice; religia instituționalizată este împletită cu violența; religia și știința modernă sunt domenii ireconciliabile; nu e nevoie de Dumnezeu pentru explicarea fenomenelor naturale și a evoluției speciilor; religia obstrucționează libertatea de gândire, iar Biserica este principala piedică în calea manifestării libertății umane, etc. Multe dintre aceste idei sunt mituri ale științei din secolul XIX. Majoritatea se regăsesc în cartea lui Gabriel Liiceanu pentru că el se regăsește în ele și își recunoaște în formularea lor propria concepție despre creștinism.

Originalitatea cărții constă tocmai în acordarea tuturor acestor gânditori într-o partitură comună, care nu le mai aparține, fiindcă ea este acum a celui care i-a convocat în conclavul unei noi teorii de care fiecare dintre ei ar fi, probabil, surprins. Lor li se adaugă, după cum spune autorul, principalul lui aliat în pasionanta, contradictorie adesea, și febrila sa căutare a credinței: Isus însuși.

Neliniștea numită Isus

Ca filozof raționalist identificat cu capacitatea minții proprii de a înțelege viața și realitatea (în termeni științific preciși: identificat cu emisfera stângă a creierului, care controlează logica, rațiunea și limbajul), ca intelectual umanist și scriitor, Gabriel Liiceanu s-ar fi dispensat, probabil, cu totul de ideea de Dumnezeu. Fascinat de ipoteze și certitudini științifice, ar fi fost prea puțin preocupat, altfel decât literar, de fracturile existențiale care îl conduc pe om spre Cineva mai presus de el însuși. Ar fi nedrept însă să i se reproșeze că, în această carte, înlocuiește dogmele Bisericii cu dogmele științei sau cu ale moralismului propriu, sau că e, la rându-i, un autor dogmatic și chiar fundamentalist în refuzul altor perspective, ne-scientiste.

Cum o arată bine cărțile lui din ultimii ani, Liiceanu e locuit de o vastă nedumerire lăuntrică și de o căutare adâncă a lui Cristos. Persoana lui îl intrigă, îl uimește, îl smerește, îl umple de admirație împărtășită în formulări de o frumusețe fără egal în cultura română. Cum să te raportezi la un asemenea model cu totul nefiresc în dăruirea lui și nepereche?

În zilele noastre, se practică ceea ce se cheamă creștinism fără Cristos, fie ritualism magico-religios, fie moralism religios, în prelungirea eticii kantiene. Autorul acestei cărți e împătimit, mai degrabă, de ideea unui Cristos fără creștinism. Nu poate să renunțe la Cineva care îi tot dă brânci (cu un cuvânt împrumutat de la Noica) să se autoscruteze. Așadar, într-un tulburător efort speculativ de credință, e gata să-l înscrie pe Isus în ADN-ul omenirii, înglobându-l, dacă s-ar putea, în funcțiile creierului uman, ca rod al evoluției speciei către un trup spiritualizat, sublim evoluat. În această carte, pariul lui Liiceanu pare a fi acela de a-l recupera pe Isus și din arcanele (evaluate ca detestabile) ale istoriei creștine, dar și din hățișul reducționist al noului ateism. Kant îi oferă o soluție. Autorul cărții de față o folosește, depășind-o.

Dialectica acestei recuperări ascunde un fel de foame de Cristos, o apropriere a Lui pentru uzul înțelegerii proprii: dacă nu-l poate desluși ori concepe în termenii spiritualității iudeo-creștine, dacă nu-l poate accepta în configurările dogmatice ale conciliilor ecumenice, dacă nu-l poate trăi printr-o radicală schimbare a vieții, și nici confesional, atunci, extrăgându-l din toate acestea, Gabriel Liiceanu îi găsește lui Isus sălașul ideal, pe urmele lui Kant din Religia în limitele rațiunii pure, în formele ideale ale unei gândiri etice conceptuale socotită a fi liberă de orice îngrădiri și condiționări exterioare. În transcendentalul Împărăției din noi. Isus se află în miezul de discernământ moral al libertății noastre. Ce teolog ar putea contrazice această idee? Ipoteza articulată în termeni mai mult sau mai puțin științifici, are un corespondent vechi în experiența mistică – omul îndumnezeit îl caută și îl vede pe Cristos în toți semenii săi, ca și când aceștia ar purta aceeași matrice de identificare, știută sau nu, activată sau nu, în adâncurile persoanei lor.

Minciuna albă

Partea dedicată în carte lui Isus e, de departe, cea mai interesantă și mai tensionată în forțarea până la incandescență a gândirii pentru a formula explicații raționale care să evite, cu orice preț, neștiutul, inexplicabilul, misterul, sentimentalismul. E și partea cea mai ireverențios-provocatoare și își are, la rându-i, precursori celebri, dintre care e de amintit cel puțin Tolstoi.

Gabriel Liiceanu desfide revelația creștină ca formă de cunoaștere. La fel, creaționismul și identitatea divino-umană a lui Isus. Se îndoiește de Înviere, ca apostolii în primele zile de la descoperirea mormântului gol sau ca apostolul Toma care nu a crezut până nu l-a văzut, nu i-a vorbit, nu a atins rănile lui Isus și nu a mâncat cu El. Dumnezeul evocat în această carte nu este însă cel biblic, ci o creație a rațiunii umane, produs al evoluției creierului omenesc, spirit insondabil superior materiei. Isus este exemplarul perfect al evoluției și prototipul unei integrități morale care unește în chip unic în sine mintea și inima, rațiunea și afectivitatea și în care nu există falii și duplicități. Sau există, totuși?

Iată, pe scurt, premisa de la care pornește demonstrația pe tema identității lui Isus: din iubire, compasiune și din înțelegerea profundă a spaimei de moarte a oamenilor, acest om excepțional numit Isus recurge la o stratagemă salvatoare, în doi timpi. Mai întâi, printr-o forță aparte a proiecției religioase ajunge să se convingă pe sine însuși că este Fiul lui Dumnezeu și să trăiască în acord cu această proiecție (cititorului îi vine în minte în acest punct romanul lui Kazantzakis, Ultimaispitire a lui Hristos), iar apoi, printr-o minciună albă/benefică, îi face și pe oameni să creadă că este Fiul lui Dumnezeu și că învierea din morți e posibilă. Le dă astfel curaj în fața supremei, definitive, încercări a finitudinii. Această premisă e inspirată de o formulare a lui C.S.Lewis din Creștinism pur și simplu (Humanitas, 2004) și de un comentariu pe marginea acesteia făcut de biblistul american Brant Pitre în volumul Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus (Humanitas, 2016). Eșafodajul întregii ipoteze despre Isus se construiește pe această idee și în răspăr cu C.S. Lewis și Pitre. Premisa lui Liiceanu este cea mai fragilă piesă a construcției sale: nu există dovezi biblice pentru ea, nici teologice, nici științifice, nici măcar literare. Este o pură speculație impecabil articulată în consecințele ei logice, dar lipsită de orice alt suport în afara dorinței autorului de a crede în ea. E interesantă însă insistența asupra temei minciunii (explorată de Gabriel Liiceanu și în alte cărți) și asupra înțelesurilor morale, teologice, psihologice ale minciunii inofensive, cu justificare morală.

Un subcapitol al articulării ipotezei e dedicat combaterii dualității spirit-trup. Gabriel Liiceanu menționează originile acestei năpaste a gândirii: orfismul, platonismul, creștinismul, cartezianismul. E de mirare că nu îl include și pe Kant în această descendență. Teologia creștină i-ar reproșa însă că trece pe listă creștinismul, fără nuanța esențială că e vorba, mai curând, de o contaminare gnostică, datorată celei mai persistente erezii creștine, sectei elitiste a gnosticilor, „adevărații cunoscători”, care susțineau că omul e alcătuit dintr-un trup material și păcătos și un spirit pur încarcerat care abia așteaptă să scape de materie și din lumea căzută. Altminteri, antropologia biblică e departe de a fi dualistă, iar ortodoxia credinței – de la Irineu de Lyon din secolul al II-lea, la Toma de Aquino și la teologii creștini moderni – nu încetează să combată teoria împărțirii omului în trup rău și suflet bun. Întruparea nu este umplerea unui corp inert și gol cu un spirit etern, ci tocmai îndumnezeirea cărnii și a materiei. În termenii lui Liiceanu, spiritualizarea trupului. (Alți autori-aliați publicați la Humanitas: Bart Ehrman, Reza Aslan, Paul Kurtz.)

Cleștarul minții

Cine se împotmolește, citind Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie, în aspectul scandalos/„smintitor” al complicatei ipoteze despre identitatea lui Isus sau, dimpotrivă, se lasă prins în cârligul seducției ei, ratează disperarea și autenticitatea marii neliniști metafizice aflată la originea acestei cărți. Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro