Ce-i de făcut cu Soljenițîn?

„Tulburătorul păcii lumii” (W. Shakespeare, Richard al III-lea)

I.

Prima întrebare este și titlul unui capitol al cărții lui Vladimir Bukovski, „Judecată la Moscova” (ediția românească, Albatros, 1988), și ar putea fi o parafrază a titlului romanului lui Cernîșevski, „Ce-i de făcut?” (1863), dar se oprește aici.

După 1990, Bukovski a avut permisiunea Moscovei de cerceta documente sensibile ale regimului sovietic, dar a reușit să și le procure sub nasul nu foarte vigilent, poate coruptibil, al celor care vegheau ca ele să nu fie copiate sau sustrase din arhive. Între altele, banda magnetică pe care se află înregistrarea ședinței din 7 ianuarie 1974 a Politburo-ului sovietic, prezidată de Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS. La această ședință de pomină, unde a fost analizat cazul Soljenițîn, au mai participat, între alții, Iuri Andropov, șef al KGB, viitor președinte al URSS, Andrei Gromîko, ministru de externe, Nikolai Kosîghin, prim-ministru, Nikolai Podgornîi, președinte al Prezidului Suprem al PCUS, Mihail Suslov, ideologul șef al partidului, Andrei Kirilenko, secretar al CC al PCUS, și alți boși comuniști, toți oameni cu înalte funcții de răspundere.

Brejnev a început prin a prezenta situația în care a găsea partidul, confruntat cu faptul că Soljenițîn urma să publice în Occident cartea „Arhipelagul Gulag: 1918-1956”. Nimeni dintre ei n-o citise, cu excepția lui Andropov, dar toți vorbeau despre caracterul dușmănos al acesteia (KGB-ul obținuse o copie a lucrării, iar dactilografa lui Soljenițîn se sinucisese în urma acestui act, fapt care l-a făcut pe Soljenițîn să grăbească apariția cărții în Occident). Șefii partidului își făcuseră o opinie despre importanța cărții după ce presa din vest anunțase iminenta publicare în Franța. Brejnev îl numește pe Soljenițîn „un element lichea” și opinează că au toate motivele să-l trimită la închisoare: este un pamflet antisovietic grosolan, a atentat la ce este cel mai sfânt – Lenin, regimul sovietic, puterea sovietică, „tot ce ne este nouă scump”. A decis deja ce va face, dar vrea să afle părerea fiecărui membru al Politburo-ului și să se asigure de consens. Atmosfera discuției este a unor inși care vor să treacă la fapte, ar scoate cuțitele, dar cumpănesc cum e mai nimerit să-l anihileze pe Soljenițîn. Însă nu este atât de ușor, care va fi reacția societății? Soljenițîn devenise deja o figură populară în țară. Brejnev este tunător, amintește despre faptul că și alții au fost exilați, Kuznețov, Allilueeva (fata lui Stalin!), dar Andropov este cel care va trebui să descurce ițele problemei. Șeful KGB este cel care trebuie să facă totul să pară legal, dar condamnarea lui Soljenițîn se va tranșa acolo, între bandiții cei mari. Cum majoritatea celor prezenți voiau ca Soljenițîn să fie judecat și expus oprobiului public, Andropov le va înmuia ideile și va expune un plan de expulzare: după ce vor aplica în țară „Komprometația” (se înțelege, nu e nevoie să traduc), va vorbi cu Willy Brandt, cancelarul social-democrat, cu care rușii colaborează bine, iar acesta l-ar putea primi pe Soljenițîn. Până și Brejnev știa că scriitorul nu va voi să părăsească Rusia – în 1970 a refuzat să plece la Stockholm, ceruse garanții că se poate reîntoarce în țară! S-a pus inclusiv problema ca Soljenițîn să fie expulzat într-o țară socialistă (Brejnev), dar ideea a fost respinsă. Mi-l închipui pe Soljenițîn primit în România de Nicolae Ceaușescu și integrat în „Cântarea României”! Seara ar fi stat la foc de tabără cu Adrian Păunescu… Andropov sesizează enormitatea și crede că URSS le-ar face astfel țărilor socialiste un „cadou odios”. El afirmă ritos: la vremea respectivă l-am expulzat noi pe Troțki (în Turcia) și nu i-am cerut consimțământul. Iată-l pe Aleksandr Isaievici pus în balanță, după 45 de ani, cu Leon Davidovici.

Revenind la chestiuni serioase – Soljenițîn a fost judecat in absentia de Politburo, condamnat și i s-a aplicat o rezoluție la nivel înalt: va fi anchetat conform celor discutate în primul cerc al puterii, conducerile țărilor socialiste și a partidelor prietene din lume vor fi informate cu privire la caz. Capetele de acuzare fuseseră deja stabilite aici (instanțele de judecată nu aveau decât să le preia, legalitatea nu-i interesa deloc pe șefii sovietici, după cum observa Bukovski în comentariile sale): „Pentru activitățile sale antisovietice dușmănoase, exprimate prin punerea la dispoziție a unor edituri și agenții străine de știri, de manuscrise, cărți, interviuri conținând calomnii împotriva regimului sovietic, Uniunii Sovietice, Partidului Comunist și politicii lor interne și externe, și mânjind mereu memoria luminoasă a lui V. I. Lenin… ”. Soljenițîn va fi arestat pe 12 februarie 1974 și expulzat a doua zi în Republica Federală Germania, acolo unde Willy Brandt, prevenit, urma să-l primească. Cercetările ulterioare au stabilit că Brandt a evocat posibilitatea sosirii în Germania a lui Soljenițîn în cadrul unui discurs ținut la München, pe 2 februarie: „Domnul Soljenițîn ar putea să trăiască în libertate și să lucreze nestingherit în Republica Federală”. Generos cancelar, numai că, odată sosit, Soljenițîn va prefera Elveția. Spionii ruși erau mai puțini pe acolo. Andropov rezolvase rapid (bîstro, bîstro!) situația, iar social-democrații germani se arătaseră favorabili intențiilor PCUS. Soljenițîn a fost depus într-un avion de linie al „Aeroflo”, alături de opt agenți guvernamentali, și transportat în câteva ore la Frankfurt. Seara, în jurul orei 21, a ajuns la Langenbroich, la prietenul său Heinrich Böll. Afacerea Soljenițîn fusese rezolvată. Aparent, pentru că „fantoma” lui Soljenițîn îi va bântui pe aparatciki până la dezintegrarea URSS. Andropov urma să devină președinte în noiembrie 1982, după moartea lui Brejnev. Va denunța brejnevismul, deși îi rezolvase acestuia treburile murdare ( el este artizanul reprimării revoltei maghiare de la Budapesta), dar murea în 1984, fără să producă reforma așteptată. Un tânăr maior KGB îl va idolatriza și îl va comemora la Lubianka, sediul KGB, îi va ridica statuie, după ce va deveni președinte al Rusiei: Vladimir Putin.

Ce-i de făcut cu Putin?

II.

A creat o impresie puternică recenta declarație a lui Putin, potrivit căreia Rusia nu poate exista în actuala stare de umilire, de aici reacția ei belicoasă care duce chiar la război. Dincolo de afectarea retoric-revanșardă a președintelui rus, ea nu este o noutate și arată preocuparea principală a acestuia după instalarea sa, în 1999, la Kremlin. Pentru a înțelege de unde vine acest spirit de revanșă, să-l readucem din nou în scenă pe Aleksandr Isaievici Soljenițîn – el știe ceva despre acest subiect. În 2007, când avea deja 88 de ani, Soljenițîn a acordat un interviu revistei „Der Spiegel”. Intervievatorii, jurnaliștii Christian Neef și Matthias Scheep, l-au copleșit cu elogii (munciți foarte mult etc.), dar Soljenițîn a preferat să spună că urmează acea „putere interioară” care l-a călăuzit întreaga viață. Evident, a venit vorba și de relația cu Vladimir Putin, care era președinte de 8 ani și care îi oferise Premiul de Stat scriitorului. Cu ceva timp înainte, Soljenițîn refuzase să fie premiat de Gorbaciov, dar și de Elțîn, iar mirarea jurnaliștilor germani era îndreptățită: de ce Putin și nu și Gorbaciov? Soljenițîn s-a justificat, oarecum sofistic, explicând că în 1990 nu Gorbaciov i-a oferit premiul, ci Consiliul de Miniștri al Republicii Socialiste Federative Ruse, încă parte a URSS. În 1998, când Elțîn a vrut să-l premieze, Rusia era la punctul său de jos, explică Soljenițîn: lumea trăia în mizerie, economia era prădată iar el a scris atunci „Rusia în colaps”. Dar ce s-a schimbat în momentul în care Putin i-a oferit premiul? Premiul era acordat nu de către președinte, ci de Consiliul pentru Știință și de Consiliul pentru Cultură, dar ceremonialul era de datoria șefului statului. Fotografiile epocii o atestă: Putin a venit personal la casa scriitorului de la Troitse-Lykovo, unde i-a înmânat scriitorului premiul. În fotografii vedem un bătrân slăbit care privește parcă în gol. Din spate, de lângă ușă, se apropie un bărbat zâmbind, ține ceva în mână. El parcă a intrat pe nesimțite pe ușă, ca un fel de duh al istoriei. Are în mână o cutie. În ea este Premiul de Stat. Soljenițîn va primi acest premiu – nu i se mai poate opune, cum a făcut-o cu Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Gorbaciov, Elțîn. A obosit.

Poate fi credibil ce spune Aleksandr Isaievici despre cum a ajuns să accepte premiul, dar se simte și o eschivă aici. El a argumentat că o fi fost Putin ofițer al serviciului de informații, dar că uneori a lucra în serviciile de informații nu e ceva demn de ocară, ba chiar este lăudabil – vezi cazul fostului șef al CIA, George Bush, devenit președinte al SUA. Soljenițîn părea să fie de acord cu teza lui Putin potrivit căreia Rusia, ca succesoare de drept a URSS, a fost victimizată foarte mult după 1990, iar încercările susținute din afară de a provoca în continuare remușcări în rândul rușilor creează o situație care trage țara în jos. Ca o paranteză, și în Germania a existat la o vreme această dispută, mult timp după căderea nazismului. Scriitorul Martin Walser a criticat situația potrivit căreia germanii trebuie să stea cu capul plecat, inclusiv la 50 de ani după terminarea războiului. Soljenițîn a reiterat teza sa favorită: e nevoie de pocăință pentru asumarea trecutului și pentru ca rușii să se ierte pe ei înșiși, dincolo de învinuirile pe care i le aduc alții din străinătate. Străinii nu cunosc suferința rusă, coloana ei vertebrală ruptă după Revoluția din Februarie 1917 (el a insistat că în Octombrie 1917 a fost o lovitură de stat). Însă generația care a trăit sub comuniști nu era pregătită pentru asta, iar generațiile noi erau bucuroase să fie martore ale deschiderii operate după căderea URSS.

Întrebat cum apreciază guvernarea lui Putin în raport cu cele ale predecesorilor acestuia, Gorbaciov și Elțîn, Soljenițîn a replicat că administrația Gorbaciov a fost uimitor de naivă din punct de vedere politic, iar ceea ce a făcut liderul aclamat de o lume întreagă a fost de fapt o renunțare la puterea politică caracterizată de iresponsabilitate față de țară. Da, Gorbaciov a realizat perestroika și i se cuvin laude, Occidentul l-a felicitat pentru asta, dar el a căzut în capcana mulțumirii de sine și a crezut că a făcut totul corect. Elțîn s-a aruncat cu capul înainte în economia de piață, a permis vânzarea masivă a companiilor și resurselor statului sărăcind populația. A negociat cu liderii regionali și a fărâmițat puterea politică, dar Rusia a devenit un stat slab. Aici, Soljenițîn pare să contrazică principiul său de o viață, acela al autonomiei regionale a puterii politice, acea subsidiaritate pe care o voia pentru ca țara să fie condusă direct de oamenii care munceau în regiunile lor. În schimb, Putin, credea el, a încercat să facă tot ceea ce mai era posibil – o restaurare lentă și treptată, după ce țara „fusese jefuită și năucită”. Poate fi cumva adevărat ceea ce zugrăvește Soljenițîn, însă acei “siloviki”, îmbogățiții de pe urma jafului averii statului, au devenit în scurt timp subordonații puterii putiniste care a reușit astfel să facă un cartel al miliardarilor pentru a-și atinge scopurile de restaurare a grandorii rusești.Citeste continuarea pe Contributors.ro