În cazul președintelui, e vorba de un popor. Îți spui că urcușul mai durează o oră, dar te aștepți la o oră și jumătate. Numai că, în realitate, durează aproape 4 ore.
Câte n-a făgăduit președintele. Raportul despre alegerile din decembrie 2024 a trecut de la „în curând” la „în câțiva ani”. Trimestrul se face cincinal.
Dar adevăratele promisiuni sunt cele nerostite. Când și-a propus să scape de Ilie Bolojan, n-a mai fost cu amânare. A fost pregătit. La fel de pregătit s-a prezentat săptămâna trecută, la Chişinău, în fața întrebărilor jurnaliştilor despre generalul Lucian Pahonţu, după investigaţiile Recorder şi Snoop.
Explicaţia, structurată pe puncte, a fost că 1. reprimarea Revoluţiei şi a Mineriadei reprezintă o pată în istoria noastră şi e regretabil că justiţia n-a elucidat acele evenimente; 2. o persoană care a participat la reprimare nu are ce căuta într-o funcţie în stat; 3. Lucian Pahonţu nu este în această situaţie. Răspunsul i-a enervat pe mulţi. Dar cred că e mai util pe ce s-a bazat. Pe ce se va întâmpla.
Legalistul
Nicuşor Dan are o relaţie aproape încăpăţânată, dar foarte personală, faţă de proceduri. Asta spune ceva despre felul în care ia deciziile. La Primăria Capitalei, mergea personal în instanță la procesele importante de urbanism, deși avea în spate juriști și avocați. În cazul legii Vexler, s-a oprit asupra formulărilor pe care le considera prea largi și asupra riscului de abuz. Şi-a păstrat opinia chiar şi după ce Curtea Constituţională i-a respins obiecțiile.
Nu mi se pare neapărat un defect. Mai ales la un președinte de ţară. Una este să spui „eu cred că”, alta este să spui ceva în numele statului.
În 2006, Traian Băsescu n-a avut nevoie de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România ca să afle dacă regimul comunist fusese sau nu criminal, ci ca să transforme o judecată politică și morală într-un act oficial: a cerut un raport oficial, iar în Parlament a spus că în acel document găsise rațiunile pentru condamnarea comunismului în numele statului democratic.
Poate că şi Nicuşor Dan caută, în cazul generalului Pahonţu, acelaşi lucru: nu o părere, ci o concluzie oficială.
Președintele vrea o dovadă clară, ștampilată, pe baza căreia să poată lua o decizie. Pot să-i înțeleg prudența. Mai ales când vorbim despre un trecut complicat. Și cu atât mai mult când oamenii din acel trecut sunt încă foarte bine instalați în prezent.
Ce dovezi vrea preşedintele?
Președintele nu are astăzi o dovadă că generalul Lucian Pahonțu este unul dintre oamenii care au împușcat, au bătut sau au arestat manifestanți în noaptea de 21 decembrie 1989. Că asta poate aștepta un judecător, am reținut argumentul. Dar eu nu spun cum ar trebui să fie lucrurile, ci cum acționează Nicușor Dan.
Ca jurnalist acreditat la Cotroceni, descriu, cu riscul erorii, felul în care am înțeles că funcționează gândirea președintelui și, mai departe, cum ia deciziile.
Știe că Pahonțu a fost acolo. Știe că era locotenent în Trupele de Securitate și că a comandat un pluton trimis în dispozitivul din zona Pieței Universității. Știe, inclusiv din propria lui declarație, că a ajuns în jurul orei 22:00 și că a rămas până în jurul orei 02:00. Are mărturii despre ce se întâmpla în acele ore.
Nu are însă hârtia sau martorul care să spună: Pahonțu l-a lovit pe X, a tras în Y sau a ordonat acțiunea Z. Dacă asta înțelege Nicușor Dan prin „a participa la represiune”, pot să-i urmăresc raționamentul. Participarea ar trebui să însemne, deci, o faptă: ai tras, ai lovit, ai făcut ceva concret.
O bătaie din aripi de fluture
De la Revoluţie au trecut aproape 37 de ani. Dosarul Revoluției s-a plimbat între parchete şi instanţă, martorii au îmbătrânit sau au murit, documentele au rămas zeci de ani prin arhivele instituţiilor care au moştenit structurile fostului regim.
Iar, când cineva are buna credință de a cerceta în profunzime toate aceste arhive, se lovește de omerta care caracterizează toate mărturiile oamenilor din structurile represive din Decembrie 1989: nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic.
Or, în lipsa unei dovezi concrete, orice decizie luată de un preşedinte pe o temă precum Revoluţia sau Mineriada are o mulţime de reverberaţii. În România există încă o întreagă infrastructură socială, juridică și instituțională construită în jurul lui Decembrie 1989.
O decizie în cazul Pahonțu este un soi de bătaie din aripi de fluture printr-un trecut complex și prost gestionat. Orice hotărâre luată azi poate deveni mâine reper pentru un alt caz. Ce înseamnă că cineva „a participat”? Unde începe răspunderea? Pot să înţeleg de ce un preşedinte prudent nu vrea să repornească aceste dezbateri.
De ce s-a implicat CNSAS, după 18 ani?
Președintele știe că se va întâmpla ceva. Dacă eu am aflat, din mai multe surse, el știe mai multe. Sunt surse de la CNSAS și surse din lumea politică.
Rotiţele sistemului s-au pus în mişcare. Și se pregătește inocentizarea oficială a lui Lucian Pahonțu.
Pahonțu n-a depus de 18 ani declarația că n-a făcut poliție politică. În 2008, o persoană fizică a cerut verificarea lui Pahonţu. Pentru a-l cerceta, CNSAS a solicitat documente din arhivele Comandamentului Trupelor de Securitate (CTS), aflate în gestiunea Jandarmeriei.
Dar Jandarmeria nu le-a oferit, timp de 18 ani. CNSAS a revenit abia după ce a primit solicitări de presă pe numele lui Lucian Pahonțu și, dintr-o dată, Jandarmeria a eliberat documentele. Nu știm exact ce-a eliberat, dar ne putem întreba ce documente relevante pentru cariera generalului Lucian Pahonțu a găsit în arhive, după atâția ani, Jandarmeria Română, şi de ce le-a găsit imediat după două investigații de presă. Vom afla răspunsul odată cu rezultatul verificării CNSAS.
Ce rol poate avea CNSAS în lămurirea trecutului lui Pahonţu
Şi asta e important: atunci când verifică dacă o persoană a fost „lucrător al Securităţii”, cercetătorii CNSAS nu caută într-un tabel după nume, Ctrl+F, şi, gata, dau verdictul. Trebuie urmărite unități, ordine, misiuni, rapoarte, declarații, oameni care au acționat în aceleași locuri – şi toate informaţiile trebuie coroborate.
Iar pentru a constata că are această calitate, o persoană trebuie să fi fost ofițer sau subofițer al Securității – ori al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate – și să fi desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale. În cazul Pahonţu, chiar dacă ştim unde avea carte de muncă, e greu este de stabilit ce a făcut concret. În aceste cazuri, de regulă, CNSAS constată că „în urma verificărilor întreprinse, nu au rezultat documente sau informații…”. Dar şi asta e o dovadă, e document oficial.
Sigur, CNSAS verifică trecutul unei persoane doar până la Revoluţie. De crimele Revoluţiei se ocupă justiţia – iar traseul Dosarului Revoluţiei ne spune şi cât de bine se ocupă.
Nicuşor Dan înţelege cu siguranţă aceste proceduri. Şi ştie că, în lipsa oricărei dovezi sau a oricei decizii oficiale privind trecutul generalului Pahonţu, își poate păstra aproape intact raționamentul de la Chișinău: nu s-a dovedit că şeful SPP a participat la represiune. Numai că „nu s-a dovedit” și „s-a dovedit că nu” sunt două lucruri pe care România le confundă uneori cu o ușurință convenabilă.
Cum l-am cunoscut pe Lucian Pahonţu
M-am intersectat de mai multe ori cu Lucian Pahonţu, în calitate de ziarist. Poate nu suficient încât impresia mea să însemne ceva, dar mi-a lăsat aproape de fiecare dată același sentiment: emana un soi de putere discretă, dar fermă. Niciodată zgomotos, mereu având relaxarea celui care nu mai trebuie să demonstreze nimic nimănui. Inspira o autoritate axiomatică.
Prima dată l-am văzut acum aproape un deceniu, la un eveniment organizat chiar de SPP. Mai mulți jurnaliști fuseseră invitați să cunoască instituția, iar subalternii lui Pahonțu ne pregătiseră tot felul de „misiuni”. Ne-au povestit despre Serviciu, am trecut prin probe fizice și am tras la țintă cu arme din dotare. Atmosfera era transparentă – şi acesta era, de fapt, și rostul evenimentului: să înțelegem mai bine şi să fim la curent cu meseria celor care protejează şi păzesc demnitarii. Înainte de start, a venit și generalul Pahonțu să strângă câteva mâini. Pentru mine era un oarecare domn la costum și, sincer, eram mult mai interesat de probele de tir.
Dar mi-a rămas în minte felul în care se mișca. Avea un aer de vodă (decideți singuri dacă e de bine sau de rău), dar la asta m-am gândit mai târziu și oricum nu eram unul dintre „inițiați”.
8 secunde
Ani mai târziu, în noiembrie 2023, eram în Senegal, încercând să înţeleg de ce a ales preşedintele Klaus Iohannis un turneu african pe final de mandat. Şi am găsit în documentele oficiale ale protocolului senegalez lista delegației române care urma să intre la Palatul Prezidențial din Dakar. La poziția 10 apărea Lucian Pahonțu.
Nu m-a surprins faptul că SPP se afla în Senegal. Protecția demnitarilor români în străinătate este prevăzută explicit de lege. Dar acolo era chiar directorul. L-am sunat.
Probabil că un număr de România care suna în Senegal a meritat răspunsul. Opt secunde, poate zece. Mi-a spus că l-a însoțit pe președinte acolo unde „nevoile de securitate au impus”. Apoi a închis. Nu mai era voievodal, a fost nepoliticos.
Nu ne-am mai vorbit de atunci. N-am avut de ce.
Dar m-a intrigat suficient cât să încep să mă uit mai atent la omul ăsta. Așa am aflat cât de vechi era în funcție. Pahonțu conduce SPP din 7 decembrie 2005, de aproape 21 de ani.
Pahonțu a fost șeful delegației SPP
La prima conferință de presă a lui Nicușor Dan în calitate de președinte, pe 4 iunie 2025, l-am întrebat dacă două decenii în fruntea unei asemenea instituții sunt compatibile cu un standard democratic sănătos. „O să am o evaluare”, mi-a răspuns. Până am ajuns înapoi pe scaun, primisem deja zeci de mesaje în care eram felicitat pentru curajul de a pune o asemenea întrebare. Nici asta n-am înțeles.
În ultimul an, presa a insistat pe subiect.
L-am mai văzut în deplasările în străinătate ale preşedintelui, iar impresia iniţială mi se confirma cu fiecare întâlnire: nu părea niciodată încordat că se află în centrul unei încăperi în care funcţia lui ar fi trebuit, teoretic, să fie periferică.
Jurnaliştii erau obişnuiţi cu prezenţa sa – după apariţia, la Digi24, a unei fotografii în care şeful SPP stătea la aceeaşi masă cu preşedintele şi cu alţi politicieni, colega mea Rebecca Popescu l-a întrebat pe Nicuşor Dan, în Polonia, despre „domnul Pahonţu, care am văzut că vă însoţeşte şi astăzi”. Generalul Pahonțu a fost întotdeauna șeful delegației SPP atunci când președintele – oricare dintre cei trei – a avut vizite externe.
Mereu aproape
Între timp am încercat să înțeleg mai bine de unde vine reputația de putere a lui Pahonțu. Liviu Dragnea vorbea despre el aproape obsesiv în perioada războiului cu „statul paralel” și spunea despre acel sistem că „cel mai eficient e Pahonțu”. În 2018, majoritatea parlamentară a creat chiar o comisie care voia să cerceteze, între altele, presupusa influență a directorului SPP asupra unor decizii politice. CCR a oprit comisia, pentru că fusese construită neconstituțional în jurul unei persoane. Nu a demonstrat nimeni atunci conspiraţiile lui Dragnea. Dar mitul a rămas. Nu șeful PSD îl crease, lumea politică vorbise mereu despre Pahonțu.
O parte din puterea lui Lucian Pahonţu vine, inevitabil, din proximitate. El, personal, e lângă preşedinte, iar subalternii lui sunt lângă cei mai importanţi demnitari ai statului român: le cunosc programul, deplasările, întâlnirile, locurile în care intră şi ies. Nu e nimic ocult în asta, e chiar meseria SPP. Numai că, în timp ce generalul Pahonţu poate şti multe despre demnitarii români, publicul ştie prea puţin despre el. Cât vrea preşedintele să ştie?
Ce va face Nicuşor Dan? Deocamdată evită presa
Nicuşor Dan aşteaptă o dovadă mai concretă despre rolul lui Pahonţu în represiunea din 21 decembrie. Așteaptă decizia CNSAS.
Până atunci, Lucian Pahonţu se bucură de prezumţia de nevinovăţie în ochii președintelui. Dar poţi să respecţi prezumţia de nevinovăţie fără să inventezi şi o prezumţie de indispensabilitate.
CNSAS sau Dosarul Revoluției ar putea spune ceva important despre trecutul lui Pahonțu. Președintele însă e chemat să decidă asupra prezentului său: el îl poate păstra pe Pahonţu sau poate cere revocarea lui, la propunerea CSAT. Nu știm ce va face.
Pentru că, deocamdată, Nicuşor Dan evită ocaziile de a răspunde la întrebările presei. Duminică, jurnaliştii au fost informaţi la ora 16.30 că preşedintele avusese, la ora 12.00, o întâlnire cu mai mulţi congresmeni americani.
Întâlnirea n-a fost una neoficială, personală, ci oficială, după cum arată fotografiile publicate pe site-ul Administraţiei. A participat și ambasadorul SUA, Darryl Nirenberg.
De data asta, Lucian Pahonțu nu apare în poză. Americanilor, indiferent dacă sunt republicani sau democrați, le-ar fi greu să înțeleagă ce caută la masa rotundă a negocierilor democrației șeful Secret Service.
