Chișinău, Tiraspol, Comrat: trei viziuni diferite asupra unui viitor privit prin lupa războiului

„Transformarea Republicii Moldova într-o a doua Ucraină, situație spre care o împing patronii ei occidentali, pomparea ei cu arme occidentale nu fac decât să agraveze problema și îndepărtează perspectivele unei rezolvări pașnice a conflictului de pe Nistru. Deschiderea unui real al doilea front în Transnistria va duce la o catastrofă pentru întreg statul moldovean.”[1]

Vladimir Djabarov[2]

Președintele Maia Sandu și guvernul premierului Natalia Gavrilița și-au propus de la bun început să îndrepte Republica Moldova spre Occident; mai ezitant la început (nu avea cum să fie simplu după guvernarea socialistă și mandatul președintelui pro-rus Igor Dodon), tot mai apăsat după ce războiul din Ucraina a adus din nou în atenția Occidentului situația complexă a acestei republici – după trei decenii de conflict înghețat cu separatiștii rusofoni din Transnistria.

De îndată ce s-a creat oportunitatea ca Republica Moldova să fie invitată să se alăture Uniunii Europene, președintele Maia Sandu și guvernul Natalia Gavrilița au transmis cererea de aderare – la 3 martie ac. – către Franța, ca stat ce deținea președinția rotativă a Consiliului Uniunii[3], iar la mijlocul lunii mai ac. a transmis și ultima parte a chestionarului de aderare la Uniune[4].

În ultima decadă a lunii iunie ac., Consiliul European a aprobat cererile de aderare ale Kievului și Chișinăului și a invitat Ucraina și Republica Moldova să adere la Uniunea Europeană. A fost marcat astfel un moment istoric la nivel simbolic, dar și unul crucial în societatea moldovenească, care este acum pusă în criză.

Chiar dacă Moscova a insistat tot timpul – începând cu Putin, mesaj repetat apoi de Lavrov și Peskov în mai multe rânduri – că aderarea Ucrainei, Moldovei și Georgiei la Uniune nu deranjează Rusia, virajul curajos și hotărât către vest al Chișinăului, pe de-o parte, dar și ezitările de la Tiraspol și Comrat pe de altă parte au început să fie tot mai apăsat arătate cu un deget acuzator la Kremlin.

Chișinăul Maiei Sandu și al Nataliei Gavrilița nu dă semne (deocamdată) că (mai) este dispus să ia în calcul, așa cum o făcea în trecut, atenționările care vin de la Moscova. Guvernul moldovenesc a început să acorde atenție inclusiv pregătirii și dotării armatei (în parteneriat cu Statele Unite, Franța și Germania desigur, și România), să reteze pas cu pas complicitățile prin care OGRO (grupul militar operațional rus din Transnistria) era alimentat cu resurse și efectivele sale împrospătate și să își pregătească economia și societatea pentru a urma calea către aderare.

Drept urmare, în ultimele zile mesajele amenințătoare ale Moscovei către Chișinău au început să curgă în valuri. Cel mai explicit a fost Vladimir Djabarov, prim-vicepreședintele Comisiei pentru Relații Externe din Consiliul Federației Ruse, care a amenințat Republica Moldova că va urma secesiunea Transnistriei și conflictul militar, cu sprijinul armatei ruse:

„Orice încercare a politicienilor iresponsabili de la Chișinău de a pune sub semnul întrebării acest rol al pacificatorilor ruși, de a impune schimbarea formatului operațiunii de menținere a păcii odată cu retragerea trupelor ruse din regiune va duce doar la destabilizare. Ignorarea de către partea moldoveană a inițiativelor de reluare a dialogului făcute de conducerea transnistreană, urmărind unilateral instrucțiunile Occidentului colectiv a pus autoritățile de la Chișinău pe calea torpilării negocierilor și la condiții în care continuarea acestora nu mai este posibilă în cheie constructivă.

Oare crede în mod serios Chișinăul că interzicând panglicile Sfântului Gheorghe și glorificându-i pe criminalii româno-fasciști, împreună cu românizarea și o propagandă rusofobă frenetică în mass-media în legătură cu situația din Ucraina fac ca imaginea Republicii Moldova să fie atractivă pentru transnistreni? Țara noastră va continua să asigure pacea pe Nistru și să contracareze orice posibile provocări și tentative de destabilizare. Acest lucru este în interesul locuitorilor atât din Republica Moldova, cât și din Transnistria.”[5]

Situația din Republica Moldova este oricum complexă: în urma acțiunii politice lipsită de echivoc a actualei puteri, majoritatea electoratului moldovenesc pare nemulțumită de starea actuală din societate, dacă nu de-a dreptul îngrozită de perspectiva ca și Chișinăul să fie antrenat într-un război sălbatic cu rușii, la fel ca în anul 1992.

Un sondaj IMAS, dat publicității de agenția de presă IPN[6], plasează Blocul Comuniștilor și Socialiștilor și pe liderul său Igor Dodon înaintea Partidului Acțiune și Solidaritate și a actualului președinte Maia Sandu, dovedind astfel că perspectiva integrării europene încântă mai puțin electoratul actual din Republica Moldova: cetățenii republicii sunt foarte puțin dispuși să treacă peste actuala situație economică dificilă, peste efortul costisitor de a găzdui refugiații din Ucraina, dar, mai ales, peste teama unui război cu transnistrenii sprijiniți de avioanele și rachetele rușilor de dragul unui viitor alături de lumea bună europeană.

CHIȘINĂUL SE ANGAJEAZĂ PE CALEA SPRE OCCIDENT ȘI GENEREAZĂ O CRIZĂ

„Mulți dintre cetățenii noștri trăiesc, muncesc și sunt integrați în state membre ale Uniunii Europene. În ultimii 30 de ani am încercat să ne găsim calea firească. (…) Evoluția României ne-a încurajat și ne-a dat speranța că acesta poate fi un model de succes și în Republica Moldova. După suișuri și coborâșuri, cetățenii Republicii Moldova au înțeles că modelul de dezvoltare ales de România este calea prin care și moldovenii pot să se regăsească în lumea iubitorilor de libertate și democrație” spunea Maia Sandu într-un discurs susținut în luna iunie ac. în fața parlamentarilor români și moldoveni reuniți într-o ședință comună la Chișinău.

„Acest război la hotarul Republicii Moldova reprezintă un risc pentru toți, în special pentru regiunea noastră și mai ales pentru Republica Moldova care este cea mai fragilă, cea mai vulnerabilă. Așa cum am spus și cu alte ocazii, nu vedem riscuri imediate, iminente la adresa securității statului nostru, dar aceste riscuri există și situația depinde de ce se va întâmpla în continuare în Ucraina.

Republica Moldova și-a declarat de nenumărate ori intenția de a depune cererea. Am făcut acest lucru într-un context dramatic, este adevărat și am făcut acest lucru acum pentru că vrem să fim auziți că ne dorim să rămânem parte a lumii libere. Dar în orice caz aceasta este calea pe care Republica Moldova urma să meargă și va merge în continuare.”[7]

Opțiunea actualei guvernări de la Chișinău pentru un parcurs european nu a fost inițial bine primită nici la Tiraspol, nici la Comrat, care au acuzat Chișinăul că nu le-a consultat atunci când a depus la Bruxelles chestionarul de aderare. Moscova a preferat inițial să mimeze o superioritate indiferentă, declarațiile sale diplomatice definind chestiunea ca ținând de relația bilaterală a Chișinăului cu Bruxellesul.

Klaus Iohannis a făcut la rândul său declarații publice pe seama opțiunii europene a Republicii Moldova și a rolului pe care înțelege Bucureștiul să îl aibă în sprijinirea Chișinăului în perioada următoare, în condițiile în care situația de ansamblu dincolo de Prut este una complexă[8]:

„În România suntem implicați oricum de multă vreme în sprijinirea Moldovei. Acum sunt convins că mulți alții se vor mai implica. (…) S-a văzut și prin numărul mare de vizite care au avut loc la Chișinău în ultima perioadă. Dar să fim conștienți că e primul pas dintr-o serie mai lungă de pași și eu îmi doresc mult ca într-un termen rezonabil să ajungem în faza în care se întâmplă ce am descris în prima mea campanie electorală pentru Președinție, anume ca România și Moldova să fie împreună în Uniunea Europeană.”

Opțiunea actualei conduceri a Republicii Moldova a schimbat paradigma ultimelor trei decenii – pe care au favorizat-o comuniștii, socialiștii, dar și partidele care se declarau formal pro-europene (cum a fost cazul PDM-ului condus de controversatul om de afaceri Vladimir Plahotniuc) – conform căreia unica opțiune a Chișinăului este să „navigheze prudent” între Rusia și Uniunea Europeană.

Calea de mijloc, a unui așa-zis „realism sănătos”, a fost calea stagnării economice, a favorizării oligarhiilor și a jocurilor Moscovei care și-a propus încă din anul 1992 să păstreze sub control un Chișinău slab și corupt, permanent amenințat militar dinspre Tiraspol și, astfel, imposibil de integrat în Uniunea Europeană; un joc care a reușit perfect, cu larga participare a clasei politice moldovenești, până când a izbucnit războiul din Ucraina.

Războiul din Ucraina a forțat Europa să privească din nou în față Moscova și să recunoască un fapt de mult evident, și anume că imperiul rus este principala amenințare la adresa securității tuturor statelor europene, intențiile sale de destabilizare a continentului prin (re)aprinderea unor conflicte armate în Ucraina, Moldova, Țările Baltice și Marea Neagră sunt, începând cu 24 februarie 2022, clare ca lumina zilei.

Revenind la Republica Moldova, după invitația de a parcurge procesul de integrare în Uniunea Europeană, capitale ca Washington, Paris și Berlin au înțeles și că armata statului moldovenesc trebuie întărită, pentru a putea răspunde imediat și credibil oricărei încercări de destabilizare venind dinspre Transnistria, la solicitarea Moscovei.

Maia Sandu a declarat la postul public de televiziune, pe tema deciziilor de trecere la un program serios de întărire a forțelor armate naționale, după modelul Elveției (păstrând proporțiile, desigur), că nu există o altă variantă în condițiile în care războiul din Ucraina se prelungește[9]:

„Noi nu vrem arme ca să luptăm împotriva vecinilor, așa cum face Rusia. Noi vrem să fim în siguranță la noi acasă și vrem să nu ne atace nimeni. Dacă nu era această agresiune din partea Rusiei, probabil nu am fi discutat prea mult despre necesitatea de echipare a armatei. Dar în situația în care vedem ce face Rusia în Ucraina, ar fi total neserios să nu ne gândim cum să ne apărăm, dacă ni se întâmplă așa o tragedie.”

Pentru a lărgi puțin planul discuției, trebuie să fim de acord că acționând pentru a deschide calea integrării cu Occidentul a Republicii Moldova, la fel cum și Ucraina a procedat la începutul anul 2014 (când sub presiunea populară președintele pro-rus Viktor Ianukovici a preferat să fugă din țară), puterea actuală de la Chișinău a forțează limpezirea apelor: ce vor politicienii, de la Chișinău, Tiraspol și Comrat, ce vor cetățenii republicii și, evident, care sunt planurile reale ale Moscovei și ale Kievului cu privire la Transnistria?

Bune intenții nu există; dacă cineva mai credea în ele, poate că bombardarea de către armata rusă a portului Odessa (danele și silozurile pentru încărcarea cerealelor) la nici o zi după ce diplomația rusă își depusese semnătura pe un acord cu Ucraina pentru facilitarea exporturilor de cereale ucrainene, garantat de Turcia și ONU, va fi lămurit pe toată lumea.

Moscova va muta la un moment dat în Moldova și o va face cu intenția clară de a escalada conflictul, fără să fie interesată de consecințele pe care le generează, atât timp cât obiectivul destabilizării este atins. Efortul de subminare a puterii actuale de la Chișinău este permanent, măsurabil în sondaje și va continua să se intensifice, cu obiectivul de a reduce la putere forțele politice pro-ruse, care să stopeze parcursul european.

Veaceslav Ioniță – expert în politici economice la Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale „Viitorul” – a explicat la Radio Chișinău, comentând datele noi publicate de Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova, că populația de astăzi a republicii nu mai este (ca număr și structură) asemeni celei din urmă cu trei decenii.

În 1991 moldovenii erau 4 milioane 364 de mii: în dreapta Nistrului – 3 milioane 633 de mii, iar în stânga Nistrului – 731 de mii. În prezent, populația Republicii Moldova este estimată la 2 milioane 907 mii de cetățeni: în dreapta Nistrului – 2 milioane 603 mii, iar în stânga Nistrului – 304 mii. După 30 de ani populația Republicii Moldova s-a redus cu 1 milion și 457 de mii: în dreapta Nistrului cu 1 milion 69 de mii, iar în stânga Nistrului cu 427 de mii.[10]

Principalul fenomen care a condus la scăderea masivă de populație (39% în Basarabia; 58,4% în Transnistria) a fost migrația externă, majoritar către Uniunea Europeană, dar și către Federația Rusă și alte regiuni ale lumii; partea cea mai dinamică a societății moldovenești a emigrat și nu s-a mai întors. O altă parte a populației a migrat de la sat la oraș, adică spre Chișinău sau Bălți.

Dramatica scădere a populației a marcat profunde schimbări în structura socială, care nu implică neapărat un progres în coeziunea socială, ba chiar dimpotrivă. Cu alte cuvinte, capacitatea societății moldovenești de a rezista sub o presiune similară celei căreia îi face față de o jumătate de an societatea ucraineană este (probabil) foarte mică.

Pe de altă parte, schimbări similare s-au petrecut și în Transnistria și Găgăuzia, unde societatea este la fel de divizată, iar temerile sunt aceleași: perspectiva unui război pe care, în afară de câteva elemente extremiste, nu-l dorește nimeni.

De fapt, atât la Chișinău, cât și la Tiraspol și Comrat, marea majoritate a populației își dorește business as usual: să nu se schimbe nimic; supraviețuirea liniștită, fie ea și în sărăcie, între marile puteri este calea dezirabilă.

Amenințările Moscovei, din această perspectivă, sunt destul de eficiente, receptarea lor cu teamă fiind un factor motivant mai puternic decât perspectiva – considerată incertă – a unei viitoare bunăstări europene.

Moldoveanul de rând se teme de România („jandarmul român”, astăzi purtând chipul procurorului european Laura Codruța Kovesi), se teme de Europa („nu are nevoie de noi, vrea să ne exploateze”), nu este confortabil cu ucraineanul, pe care îl vede ca fiind naționalist-extremist; moldoveanul de rând, însă, respectă forța brută a Rusiei.

Pe scurt, o schimbare de putere la Chișinău, prin votul unei majorității a electoratului moldovenesc, este probabil să aducă cu sine blocarea traseului de integrare europeană al Republicii Moldova – adică „pohta ce-o pohtește” Kremlinul.

TIRASPOLUL VREA CU RUSIA, DAR NU VREA RĂZBOI

Tiraspolul este, orice s-ar spune, într-o situație ingrată de când a izbucnit războiul din Ucraina, adică între ciocan și nicovală, în niciun caz într-o poziție din care cei care conduc această autoproclamată republică să poată decide conform propriei alegeri și propriilor interese; nu există libertate cu o armată de 1.500 de ruși care „asigură pacea” teritoriului, iar bugetul Federației acoperă cheltuielile așa-zisului stat.

Transnistria este, pentru Chișinău, „Unitățile administrativ-teritoriale din stânga Nistrului”, în timp ce pentru Tiraspol este „Republica Moldovenească Nistreană”, un stat în sine. Istoria acestui teritoriu este destul de cunoscută: în octombrie 1924 bolșevicii au creat o entitate teritorială în stânga Nistrului (oarecum în oglindă față de Basarabia ce se alipise Regatului România) pe care au denumit-o „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească”.

După ce sovieticii au obținut controlul Basarabiei, doar o fâșie a fostei republici autonome în oglindă a continuat să rămână în componența noii Republici Sovietice Socialiste Moldovenească, cea mai mare parte a teritoriului revenind Ucrainei sovietice. În perioada sovietică acest teritoriu a fost epurat etnic și a rămas majoritar rusofon, situație în care l-a găsit declararea independenței Republicii Moldova.

Conflictul din vara-toamna anului 1992 dintre Chișinău și Tiraspol a fost un efect al schimburilor de teritorii și populații pus în practică de autoritățile sovietice, tocmai în scopul de a face cât mai complicată ideea de a obține independența, în cazul în care vreuna din republicile din fosta URSS s-ar fi gândit la acest lucru (și al doilea caz, după conflictul din Nagorno-Karabah, care s-a aprins în 1988, odată cu încercarea armenilor din regiune de a se alipi de fosta republică sovietică Armenia).Citeste continuarea pe Contributors.ro