Cimpul de lupta (de Cristian Parvulescu)

lupta. Atacuri si contra-atacuri, strategii de invaluire, lovituri de gherila, rasturnari de situatie, suspiciuni generalizate: semne ale unui peisaj politico-economic in proces de schimbare. Politica, mass media, economia sunt mereu asaltate. Luptele fratricide sunt la ordinea zilei. Zone mai putin expuse opiniei publice isi dezvaluie laturile ascunse si tenebroase.

Jurnalistii au rupt regula tacerii in privinta propriului domeniu, oamenii de afaceri contra-ataca, justitia depreciata public se compromite cu usurinta. Regulile de distributie a resurselor, pozitiile de influenta, controlul al puterii, toate par mult mai fragile decit acum o jumatate de an.

Transferul scandalului spre zona spatiului privat (conflicte de familie si fotbal – Becali, sex – MISA), a nu reusit (inca) sa deturneze sau sa deruteze insurgentii si grupurile de simpatizanti. Lupta pentru supravietuire (generationala sau individuala, politica sau simbolica) are consecinte dramatice. Totul poate fi pus sub discutie.

Si, intr-o societate trecuta de la atomizarea comunista la individualismul capitalismului primar, solidaritatea ramine un obicei straniu. Iar solidaritatile de grup nu sunt doar mai repede detectabile, dar si imediat suspecte. Confuzia voita sau amalgamul involuntar forteaza nota si afecteaza obiectivitatea.

Corneliu Iacobov si Dinu Patriciu, Omar Hayssam si Zaher Iskandarani sunt prinsi in acelasi carusel. In aceste conditii, prezumtia de nevinovatie pare a fi dovada de slabiciune sau lipsa de loialitate.

Cauzele acestei stari razboinice nu sunt usor detectabile. Alternanta la guvernare si iminenta(?) integrare europeana ar putea explica doar partial situatia. Caci, dincolo latura sa formala, Romania profunda pare mai degraba indiferenta la calendarul european.

Constitutia europeana este la fel de abstracta ca si cea romaneasca intr-o tara in care dreptatea este obiect de tranzactie cotidiana, iar principiile democratice sau drepturile omului nu trec dincolo de ecranul televizorului. Intr-o lume a manelelor, a muzicii house sau a hip hopului, democratia pare in cel mai bun caz ca o gluma buna.

Reactii la realitatea groteasca a tranzitiei spre nicaieri, perceptii ale razboiului cotidian pentru ziua de miine, aceste forme de expresie a subculturilor dau seama despre starea valorilor.

Pentru mass media, Europa nu face audienta decit atunci cind este in criza, si nici atunci altfel decit spectacular. Referendumul francez este curios si de neinteles pentru publicul din Romania caci el nu ar fi fost mai mut decit o stire intr-o presa in care opinia da tonul.

Lupta pentru determinarea agendei publice si reorientarea politicilor care preocupa formatorii (de multe ori patronii sau directorii de presa) opiniei publice izoleaza publicul romanesc de cel european, scandalurile politico-judiciare aduc intr-o stare de perplexitate.

Bombardamenul mediatic concentrat urmareste sa transforme cititorul-ascultator-telespectator dintr-un martor neutru intr-un participant. Si cind stirile sunt expediate iar informatia controlata sau orientata de opinii deloc neinteresate, rolul presei in asigurarea libertatii de exprimare scade. Tentatia manipularii si lipsa realului pluralism mediatic deformeaza realitatea pina la caricatura.

Faptele nu sunt analizate dupa acelasi mecanism logic. Arestarea lui Iacobov a fost un semnal in lupta impotriva coruptiei si PSD-ului, trei luni mai tirziu retinerea lui Patriciu a devenit un abuz si un joc politic pentru fortarea anticipatelor.

PNL critica atitudinea PSD la arestarea prietenului lui Hrebenciuc, dar crede ca reactia emotionala la retinerea unui lider al sau nu aduce nici un prejudiciu justitiei ci intareste dreptatea. Presupusa atitudine autoritara a lui Basescu justifica toate ipotezele fondate pe teoria conspiratiei cotroceniene.

Dar de ce nu ar fi fost la fel de legitim ca PSD sa acuze politizarea in cazurile Iacobov sau Hayssam? Prezumtia de nevinovatie nu functioneaza nici pentru parchet care dispune retinerea atunci cind ea nu pare a se justifica si compromite ideea de ancheta justa, nici pentru mass media care se grabeste sa stabileasca vinovatii acolo unde inca tribunalele nu s-au pronuntat definitiv, nici pentru

politicieni care se pozitioneaza in functie de interese intr-o perspectiva sau in alta din cele doua precedente. Acuza de politizare este prima arma publica de aparare. Clamarea politizarii a devenit o strategie de salvare, asa cum carierea sau protectia politica au fost forme de imbogatire.

Internationalizarea cazului a devenit a doua formula, variind de la sesizarea comisarilor europeni la apelul la arbitrajul international care pune sub semnul intrebarii competenta justitiei si, prin consecinta, impartialitatea statului.

Strategie sau nepricepere? Lipsa de profesionalism sau rea intentie? Confuzia generalizata fac insa dreptatea si adevarul improbabile.