Cine a fost Gogu Radulescu? Batranul ilegalist ca alibi al dictaturii lui Ceausescu
Magnatul comunist Gheorghe (Gogu) Rădulescu s-a născut în 1914 și a încetat din viață, adăpostit la Căminul Comunității Evreilor, în 1991. Soția sa, Dorina, cu veleități scriitoricești, fusese evreică (născută Rudich), înrudită cu marele poet B. Fundoianu (Benjamin Fondane). După plecarea (eliminarea) din conducerea PCR, sub varii pretexte, a unor Alexandru Bârlădeanu (în 1968), Ion Gheorghe Maurer (în 1974) și Leonte Răutu (în 1981), Nicolae și Elena Ceaușescu s-au bizuit pe Gheorghe Rădulescu ca simbol al continuității istorice a comunismului din România. Era vorba de un economist serios, cel puțin ca studii în anii interbelici, de fostul președinte al Frontului Studențesc Democrat, una din puținele organizații antifasciste cu prezență reală în viața publică a României anilor ’30, și un personaj cu contacte și influență veritabile în lumea intelectuală românească. A condus-o la gară pe mama mea, responsabilă FSD la Medicină, în toamna anului 1936, când pleca spre Spania Războiului Civil. I-a spus, melancolic: “De-ai știi cât te invidiez, aș dori atât de mult să mă înrolez și eu în Brigăzile Internaționale”. Nu cred că s-au mai vizitat după 1950. Dar, când se întâlneau, o întreba amabil: “Ce mai faci?”
Sigur, ilegalist era și sicofantul Manea Mănescu, dar acesta era pur și simplu o marionetă a cuplului Ceaușescu, stătea, în pofida corsetului ce-l purta, în poziție de echer în fața celor doi stăpâni absoluți ai partidului și ai țării. Gogu Rădulescu era membru în Comitetul Politic Executiv și în Biroul Permanent. Avea funcția de vicepreședinte al Consiliului de Stat, deci omul numărul doi după Ceaușescu în acea structură.
N-a locuit în Cartierul Primăverii, a preferat să stea în zona Șoselei Kiseleff, pe strada Barbu Delavrancea, în apropierea Liceului “Petru Groza” (actualul Colegiu “Tudor Vianu”). Era prieten apropiat cu Eugen Jebeleanu și cu Corneliu Mănescu, îi invita des la el seara, își revărsa năduful în compania lor, consuma până la ebrietate whisky. Când a împlinit 60 de ani, și-a dat drumul la limbă chiar mai mult decât de obicei în prezența unor amici din lumea literară. S-a trezit dimineața îngrozit că vorbele sale, înregistrate prin microfoanele ubicue în vilă, au ajuns instantaneu la urechile despotului. Nu s-a mai dus la ședința Comitetului Executiv, convins că oricum va fi zburat din funcție. Pe la patru după-amiază a sunat telefonul. Era Ceaușescu, vroia să știe dacă Gogu se simte bine. Pentru liderul suprem, Gogu era indispensabil ca argument împotriva criticilor venite din mediile ilegaliștilor.
Mai ales în perioada de după 1985, deci în anii perestroikăi, Gogu Rădulescu a nutrit speranța renovării socialismului. Nu realiza că era el însuși asociat în chip irevocabil cu un model totalitar de un anacronism total. Se amăgea cu ideea că, printr-un miracol, Ceaușescu se va retrage din fruntea partidului și că el, Gogu, va fi unul dintre king-makers. Pe Manea Mănescu l-a disprețuit profund, îl considera un trepăduș fără urmă de inteligență politică. Îl urâse din rărunchi pe Miron Constantinescu, se știau bine din anii ’30. Petru Dumitriu l-a imortalizat ca personaj, ca și pe Miron (Dioclețian Sava), în romanele sale “Intâlnire la judecata de apoi” și “Incognito”.
În anii războiului, a dezertat din Armata Română și a cerut azil politic în URSS. A fost arestat și deportat în Siberia, apoi, prin intervenția Anei Pauker, a ajuns și el la Moscova. A revenit în țară, a ocupat înalte demnități în aparatul economic. A ajuns ministru, apoi a fost arestat. A revenit după moartea lui Stalin, a ajuns din nou ministru și chiar vice-premier. La Congresul al IX-lea al PCR, în iulie 1965, a fost ales direct membru al Comitetului Executiv, fără a mai trece prin faza de membru supleant (deci cu drept de vot doar consultativ). În filmul lui Andrei Ujică, “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, chiar la început, există o scenă de la recepția de 1 Mai la vila-palat “Pace trainică” de la Snagov. Îl vedem pe Gogu cu paharul în mână, râzând fericit, cu gura până la urechi. Sosise și clipa lui…
Când a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu, în aprilie 1968, a fost dintre aceia care au blamat cu vehemență rolul foștilor membri plini ai Biroului Politic care aprobaseră în aprilie 1954 lichidarea fizică a principalului rival al lui Gheorghiu-Dej. Era o sfidare directă la adresa lui Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș și Chivu Stoica, nemaivorbind de Alexandru Drăghici. Dar era o susținere oblică, însă cât se poate de importantă în acel joc al luptei pentru putere a lui Nicolae Ceaușescu. Acesta era doar membru supleant al Biroului Politic în aprilie 1954, deci fără drept de vot deliberativ. Nu avea pe mâini sângele lui Pătrășcanu. Ceaușescu n-a uitat sprijinul “tovarășului Gogu”. Acesta era abulic și tot mai amnezic, servea perfect interesele dictatorului. În memoriile sale, Dumitru Popescu îl descrie ca pe un personaj terminat fizic și psihic. A stat lângă Ceaușescu până în momentul în care acesta a părăsit sediul Comitetului Central cu helicopterul. Bănuiesc că era complet năucit de explozia de revoltă populară pe care nu o anticipase în niciun fel.
Când a fost condamnat și întemnițat, un cunoscut intelectual, istoric literar de mare prestigiu, s-a adresat lui Ion Iliescu cerându-i să-l grațieze pe Gogu. Noul lider i-a răspuns laconic: “Nu pot face eu nimic pentru Niculescu-Mizil, vechiul meu prieten, de ce-aș interveni pentru Gogu, care l-a susținut cu lașitate pe Ceaușescu până în ultima clipă?”
Ar mai fi de amintit că Gheorghe Rădulescu a fost un intelectual marxist. Purta discuții intime despre soarta comunismului cu vechi amici, între care Henri Dona, un cunoscut jurnalist ilegalist, redactor-șef la “Flacăra” înaintea venirii lui Adrian Păunescu. Dar și-a refuzat, atâta câtă exista, aspirația creatoare, s-a limitat la lecturi banale și fraze cu dublu înțeles rostite în prezența unor cunoscuți scriitori pe care, atâta cât putea, i-a sprijinit. S-a opus protocronismului și a protestat împotriva tendințelor xenofobe și tracomane încurajate de la cel mai înalt nivel al partidului. Scria, din când în când, texte în “România Literară” condusă de vechiul său prieten George Ivașcu. Rămăsese convins că marele pericol vine de la dreapta radicală și nu a sesizat convertirea comunismului dinastic într-un fascism sui generis. Se voia un mecena, îi placea teribil să fie curtat.
INTERVIURILE HotNews.ro