Cine a omorat dinozaurii? Petrolul, desigur!…
În istoria geologiei sunt recunoscute cinci extincții în masă majorei. Cea mai faimoasă (și mai bine studiată) a avut loc acum circa 66 milioane ani (Ma)ii, la sfârșitul perioadei Cretacice, când dinozaurii și două treimi din toate animalele marine au fost eliminate, creând o nișă biologică pentru dezvoltarea mamiferelor, încoronată prin apariția finală a lui Homo Sapiens.
Dispariția în masă și bruscă a dinozaurilor a generat o întrebare firească printre specialiști (geologi, biologi), la care s-au adăugat și oamenii doritori de educație științifică: Cine/ce a omorât dinozaurii? Filme ca Jurassic Park sau The Land Before Time au popularizat subiectul, au amplificat senzația de uimire în fața acestor creaturi impresionante și au ridicat ștacheta curiozității.
Întrebarea din titlul articolului a primit foarte multe răspunsuri de-a lungul timpului, începând din 1825 până astăzi (peste 50 ipoteze formulate, conform unui articol-sinteză din 1990!iii). Cauzele dispariției dinozaurilor ar fi fost biotice (dezordini metabolice, dezordini mintale, senilitate rasială, ortogeneză, finalism, competiție cu alte animale, predători ori schimbări florale) și abiotice, reprezentate prin fenomene terestre (schimbări climatice, schimbări atmosferice, schimbări oceanice și topografice, catastrofe terestre de tipul vulcanismului violent etc.) și fenomene extraterestre (pete solare, radiații cosmice, distrugerea stratului de ozon, impactul unui asteroid etc.).
Cu o aprobare cvasi-unanimă din partea specialiștilor, ultima cauză – impactul produs de un asteroid – este considerată astăzi drept catastrofa responsabilă de dispariția masivă și bruscă a dinozaurilor cu 66 Ma în urmă. Această ipoteză a fost propusă în 1980 de patru oameni de știință de la Berkeley University și Lawrence Berkeley Laboratory, conduși de fizicianul Luis Alvarez, Premiul Nobel în 1968, și fiul său, geologul Walter Alvarez (Figura 1)iv.
Conform ipotezei Alvarez, un asteroid cu un diametru de cca. 10 km s-a prăbușit în zona Chicxulub din nordul peninsulei Yucatan (Mexic), creând un crater cu un diametru de cca. 180 km și o adâncime de 20 km (Figura 2). S-a estimat că energia impactului a fost de peste un miliard de ori mai mare decât a celor două bombe atomice aruncate peste Hiroshima și Nagasaki în 1945, iar materialele ejectate au fost estimate la 200.000 km^3.
Principalul indicator geochimic al impactului asteroidului au fost concentrațiile crescute ale elementului iridiu – de peste 8 ori nivelul de fond terestru. Cercetările echipei de la Berkeley, începute pe probe din nordul Italiei (Figura 1), s-au extins mai târziu în întreaga lume, confirmând că îmbogățirea rocilor cu iridiu a fost un eveniment planetar cu 66 Ma în urmă.
Principalul mecanism letal, care a produs extincția dinozaurilor, a fost, potrivit familiei Alvarez, formarea aerosolilor de acid sulfuric, condensați în stratosferă din particulele pulverizate și ejectate de impact. Aerosolii au întunecat cerul pentru lungi perioade de timp, producând o scădere semnficativă a procesului de fotosinteză, condiții aproape de un îngheț mondial (ceva asemănător conceptului de „iarnă nucleară”) și ploi acide. La acest prim mecanism letal se pot adăuga mega-tsunami-uri, care ar fi străbătut tot Golful Mexic, ajungând până în Texas și Florida, incendii uriașe, unde de șoc colosale, producătoare de cutremure planetare și erupții vulcanice catastrofale.
Un studiu recentv publicat în revista Scientific Reports de un grup cercetători japonezi de la Tohuku University și Meteorogical Research Institute propune un alt „killer” al dinozaurilor: Petrolul!
Autorii contestă rolul aerosolilor sulfuroși din stratosferă, argumentând că, dacă așa ar fi fost situația, crocodilienii și alte diferite animale ar fi pierit la fel ca dinozaurii. Experimente recente de impact și calcule pe bază de modelări au demonstrat că aerosolii condensați de acid sulfuric nu se pot forma și persista mult timp după impactul unui asteroid.
Cercetătorii japonezi propun, în schimb, că rolul principal în întunecarea soarelui a fost jucat de funinginea rezultată din arderea unor imense cantități de țiței aflat în craterul și zona Chicxulub. Calculele lor indică faptul că norii de funingine (ajungând până la 2,6 miliarde tone) au redus lumina solară cu 85% și slăbit ciclul hidrologic, rezultând într-o scădere abruptă a precipitațiile cu 80%. Aceste două evenimente, combinate, au avut un puternic impact asupra creșterii plantelor (prin diminuarea fotosintezei și prăbușirea lanțului trofic din oceane), ceea ce a produs o limitare drastică a opțiunilor alimentare pentru dinozauri. În plus, funinginea ar fi răcit Pământul cu 10 – 18°C în decurs de doar 3 ani, iar temperatura apei de suprafață a oceanelor a scăzut cu 7°C. Adică, a avut loc o mini-glaciație!
„The smoking gun” pentru cercetătorii japonezi au fost concentrațiile ridicate de hidrocarburi poliaromatice (coronen, benzo(e)piren, benzo(g,h,i)perilen), prezente în funingine și găsite/măsurate în strate de la limita K-T (Cretacic-Terțiar) din Haiti și Spania. Originea funinginii poate fi atribuită incendiilor naturale și/sau arderii incomplete a hidrocarburilor din petrol. Autorii studiului au utilizat constatarea că majoritatea particulelor de funingine din incendiile contemporane sunt injectate în troposferă, dar nu și în stratosferă. Apoi, au folosit un parametru geochimic, indexul de preferință al carbonului (CPI), pentru a discrimina între cele două posibile surse de funingine, ajungând la concluzia că arderea petrolului a fost sursa principală a aerosolilor, cu efecte devastatoare asupra marilor viețuitoare de acum 66 Ma.
Unde era petrol pe vremea dinozaurilor?
Probe de roci extrase din craterul Chicxulub indică prezența argilelor petrolifere, similare cu cele care se exploatează astăzi prin fracturare hidraulică, d. ex. în Texas (argila Eagleford) sau North Dakota (argila Bakken). Cantitatea de petrol și alte materii organice din craterul de impact nu se cunoaște, fiindcă a ars în întregime. Dar breciile de impact de la limita K-T din bazinul Cantarell – cel mai mare câmp petrolifer al Mexicului, situat în apropierea craterului, conțin cantități masive de țiței brut derivat din depozite de vârstă Jurasic târziu (cu circa 90 Ma mai vechi decît cele din zona impactului). Aceasta reprezintă o dovadă indirectă a prezenței unor mari cantități de hidrocarburi în rocile supuse impactului la sfârșitul Cretacicului. Țițeiul brut a fost ars în timpul impactului, dovada fiind prezența unor cenosfere de carbon în Canada, Danemarca și Noua Zeelandăvi.
INTERVIURILE HotNews.ro