Cine se teme de limba latină?

Săptămâna trecută Camera Deputaților a aprobat Legea educației preuniversitare acceptând o serie de amendamente, dar nu și pe cel propus de noi, și anume repararea anomaliei absenței limbii latine dintre probele opționale specifice profilului filologic la examenul de bacalaureat.

Am trimis amendamentul nostru la reprezentanții tuturor partidelor parlamentare din comisiile de învățământ, iar o parte dintre ei (inclusiv din partidele aflate la putere) ne-au răspuns încurajator.

Este greu de înțeles ce îi face pe aleșii noștri să respingă în mod repetat, de mai bine de un deceniu, un act de reintrare în normalitatea europeană care nu costă NIMIC statul român, dar aduce beneficii elevilor și societății în egală măsură. În oricare stat al UE există posibilitatea examinării la limba latină în cadrul examenului de finalizare a studiilor liceale. Inclusiv Bulgaria oferă această variantă la reputatul liceu clasic din Sofia (apropo de asta, România nu are un liceu clasic).

Oficial nu am auzit nicio dezbatere pe subiect în parlament. Interpelările susținătorilor limbii latine nu au primit răspuns. Am dori să avem contra-argumente cu care să luptăm și pe care să construim discuția. Dar nu primim decât tăcere – și probabil așteptarea iritată să renunțăm la cerințele noastre legitime, dar neprofitabile politic. Ei bine, nu vom renunța.

Argumentul sugerat, dar nepronunțat explicit ar fi acela că oricum latina este o limbă moartă. Să lăsăm deoparte faptul că latina este studiată peste tot în lume, iar țări fruntașe la testele PISA precum Polonia și Estonia vor să o introducă în școli ca o a doua limbă străină, din clasa a VII-a. Să lăsăm deoparte amănuntul că există școli în care se vorbește limba latină, precum Academia Vivarium Novum, în Italia.

Să luăm, însă, la întâmplare, unul din ultimele titluri apărute pe Contributors, articolul domnului Mihai Maci:

„Când nimeni nu mai știe ce e școala, ea poate fi orice.”

Dacă ne uităm mai atent la acest titlu gnomic, observăm că fiecare cuvânt este de origine latină: „când” provine din quando, „nimeni” din neminem (acuzativul lui nemo, provenit la rândul său din ne–homo, niciun om), „nu” din non, „mai” din magis, „știe” din scire, „ce” din quid, „e” din est, „școala” din schola (folosit în latină ca atare, dar la origine grecesc, cu sensul de tihnă, repaos, odihnă, relaxare), „ea” din illa, „poate” din potest, „fi” din fieri, „orice” din vel și quid.

Din acest mic exemplu, putem deduce că limba română este de fapt limba latină în evoluția sa istorică în spațiul geografic carpato-danubian. La fel cum o femeie matură de cincizeci de ani a fost cândva o fată de cincisprezece ani, fără să își schimbe identitatea, latina antică din acest spațiu s-a transformat treptat, în două milenii de folosire continuă, în româna de azi. Latina nu este deloc moartă, ci doar „ascunsă” în substratul limbii noastre de fiecare zi. Ce ne împiedică azi să spunem omi în loc de oameni sau timpe în loc de timpuri? Faptul că pluralul lui homo în latina clasică era homines, iar al lui tempus, tempora. De ce spunem „fii cuminte” și „nu fi cuminte”, „du-te” și „nu te duce”? Pentru că păstrăm regula latinească de construire a imperativului negativ cu infinitivul. Așadar, latina cu regulile ei trăiește bine mersi, de fiecare dată când deschidem gura să ne dăm cu părerea despre orice, în românește.

Desigur, putem crede că latina este moartă, putem să ne prefacem că nu există și că limba pe care o folosim azi a fost inventată ieri, iar toate regulile ei sunt aleatorii și lipsite de sens. Tot așa, de ce nu, putem memora mii de termeni tehnici din medicină și alte științe fără să le cunoaștem etimonul latinesc sau grecesc care i-ar face dintr-odată inteligibili, din înșiruiri de litere fără sens. Studenții pot învăța papagalicește, fără probleme, deși, copii fiind, nu au învățat nicio poezie pentru școală din motivul pedagogic că este un barbarism să punem elevii să repete lucruri pe care nu le înțeleg.

Dar adevărul rămâne acolo, chiar dacă prea puțini vor mai fi în stare să îl constate. Vorbim o limbă latină, morfologia și sintaxa latină sunt parte indelebilă a limbii noastre, cultura și literaturile clasice sunt cheia înțelegerii istoriei Europei. Mai mult, limbile vechi reprezintă pentru tineri un fel de practică a istoriei: contactul direct cu autorii antici este cel care îi poate convinge cu adevărat de autenticitatea istoriei.

Petroniu observa acid, în secolul I, cum elevii au ajuns să iasă din școli mai proști decât au intrat: adulescentulos in scholis stultissimos fieri. Fără îndoială, școala își poate perverti scopul, acela de a furniza cunoaștere, în contrariul lui. Școala nu poate fi neutră: este ori bună, ori rea, ori transmite cunoaștere, ori o blochează. Nu putem sta nepăsători pe margine, nici ca părinți, nici ca simpli cetățeni responsabili, când, fără nicio explicație, elevii interesați de limba latină sunt împiedicați să o studieze ca probă de bacalaureat în școlile din România.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro