Corespondenta de la Berlin: Competitia se redreseaza. "Romanii nu pot face filme proaste"

„Romanii nu pot face filme proaste”, scria presa spaniola acum cateva zile, dar a prezice un premiu pentru „Pozitia copilului” tine mai mult de intuitie. Parerile criticilor nu prea coincid in general cu cele ale juriului, iar un Wong Kar-wai ca presedinte al juriului poate fi, asa cum spunea si Calin Peter Netzer inainte de festival, „imprevizibil”. Pe ultima suta de metri Berlinala provoaca surprize placute, cum e superbul „Prince Avalanche”, de David Gordon Green sau pirandellianul „Parde”/”Closed Courtains” de Jafar Panahi si Kamboziya Partovi.

Daca in prima jumatate competitia celei de-a 63-a Berlinale a fost mai degraba cuminte – cu doua varfuri, „Pozitia copilului” si filmul chilian „Gloria”, semnat de Sebastian Lelio, a doua jumatate a adus mai multe titluri interesante. Cel mai provocator a venit direct de la Sundance si se numeste „Prince Avalanche”, o stralucita productie independenta americana semnata de David Gordon Green, remake dupa un film islandez („Either Way”, din 2011), care merita cel putin premiul de interpretare masculina ex-aequo pentru Paul Rudd (in cel mai bun rol al sau de pana acum) si Emile Hirsch (o revelatie).

Intr-un peisaj parjolit de incendiile din Texas din 2011, doi tineri barbati isi petrec vara turnand linii intermitente galbene pe o sosea mai degraba necirculata. Unul e necioplit si frivol, celalalt -iubitul surorii primului, trimite bani acasa desi prefera singuratatea si se contopeste cu natura din jur &din interior pescuind si invatand germana.

Jucaus ca genericul in care literele titlului apar cu fiecare lovitura de baros a lui Hirsch, „Prince Avalanche” refuza sa intre intr-un gen anume. Frumusetea naturii care renaste dupa dezastru e un cliseu pe care Green il ia la misto imediat ce-l enunta (vezi vopseaua galbena varsata intr-un parau, contrapunct la o replica mult prea simtita). Daca vezi filmul, prea putin iti mai pasa sa il si incluzi in vreun sertar anume.

Umorul e atat de savuros si de neasteptat incat personajele iti devin pe loc simpatice si, chiar daca vezi parabola din spatele acestei calatorii in fond inutile care e viata pe care incercam sa o controlam cu linii intermitente galbene, fiecare nou pas te elibereaza tot mai mult din ordinea confortabila in care erai.

Dupa ce personajul lui Rudd e parasit de iubita, iar fratele acestuia (Hirsch) da chix in weekendul erotic planuit, basca afla ca va deveni tata (dupa o escapada cu o femeie de 47 de ani), drumul celor doua personaje se modifica radical, dar nu e nimic formal ori fortat in evolutia lor. Complet eliberat de clisee, Gordon Green (care a scris si scenariul) ne face sa ne topim in peisaj, asumandu-ni-l pana la ultima celula.

Dezastrele sunt la tot pasul (in film apare o doamna in varsta care, intr-adevar si-a pierdut tot avutul in incendiul respectiv din Texas si care isi cauta brevetul de pilot prin cenusa casei, sperand intr-o minune), dar exista ceva profund natural, firesc in aceasta forta regenerativa pe care o simti peste tot: in umorul replicilor, in situatii, in umanitatea cu care cei doi barbati ajung sa se apropie unul de celalalt, in prietenia necunoscutului care apare din cand in cand cu bautura pentru cei doi, ca un fel de sfant rock’n roll.

Filmul a fost foarte bine primit de critici si, chiar daca la Sundance nu a luat nimic, n-ar trebui sa plece de la Berlin cu mana goala. Pentru jurnalistii care traiesc la Berlin ca intr-un borcan facand aceleasi lucruri zi de zi: stat la coada, vazut filme, scris, fugit la masa, stat la coada si vazut filme care de cele mai multe ori seamana intre ele etc, o aparitie ca „Prince Avalanche” e ca o perfuzie cu sange proaspat. Ca reclamele din oras la Crucea Rosie- parca renasti.

Din spatele cortinei de fier

Cu sanse la palmares e si „Parde”/”Closed Curtains”, de Jafar Panahi si Kamboziya Partovi. Jafar Panahi, se stie, e arestat la domiciliu si, in urma cu doi ani, regimul de la Teheran i-a interzis sa mai faca cinema timp de 20 de ani, gest criminal pentru un artist. Festivalul de la Berlin a protestat cat a putut acum doi ani, l-a invitat simbolic pe Panahi in juriu anul trecut (normal ca n-a fost lasat sa vina), iar anul asta i-a selectionat in competitie acest film bizar, cu multe rame, care functioneaza ca un documentar al starii interioare a cineastului.

Nu se stie cum a fost facut acest film fara ca autoritatile sa stie si cum de a ajuns la Berlin, locul unde acum doi ani un alt film iranian, superbul „Nader si Simin: O despartire”, cucerea pe merit Ursul de Aur. Dar „Parde”, reprezentat de co-regizorul Kamboziya Partovi si de actrita Maryam Moghadam (care au incercat la conferinta de presa sa evite intrebarile prea directe ale jurnalistilor), e important – dincolo de asemanarea lui cu „Sase personaje in cautarea unui autor” si de jocul real-fictiune, pentru valoarea lui de mesaj in sticla si de documentar interior al unui artist in recluziune.

Intr-o vila frumoasa si aerisita ale carei ferestre imense sunt, simbolic, acoperite de perdele grele, Jafar Panahi isi petrece zilele refuzand sa vada oceanul din fata – singura eliberare posibila deocamdata. Exista o secventa in care o porneste spre ocean si da senzatia ca s-ar putea sinucide, iar Kamboziya Partovi chiar a fost intrebat de un jurnalist daca Panahi are ganduri suicidare.

Fireste, raspunsul a fost echivoc: „Nu, dar nu ştiu, dacă ar trebui să stau acasă singur, poate că şi eu aş începe să mă gîndesc la sinucidere”. Filmul are doua parti. In prima, Partovi se ascunde in aceasta vila pe care o izoleaza de exterior pentru ca are un catel, si puterea a interzis in Iran pana si cainii pe care ii considera impuri (exista o secventa mai critica decat orice altceva in care catelul vede la televizor gramezi de caini morti sau cu capetele sfaramate).

In a doua, Panahi insusi intra in scena, ca personaj al propriei povesti, si acest joc intre ce e real si ce e imaginatia autorului, filmul in film, e de o calitate rara cum numai cineva care putea lega atat de bine firele fictiunii (cum facea, de pilda, in „Oglinda”) e in stare.

Intre intoleranta si „reabilitare”

Are sanse la palmares si Epizoda u životu berača željeza/An Episode in the Life of an Iron Picker, realizat de bosniacul Danis Tanović. „Va multumesc pentru curajul de a selectiona acest film”, a spus cineastul la conferinta de presa, exprimandu-se franc si despre revolta pe care a simtit-o cand a citit in presa despre tiganca fara asigurare medicala pe care medicii n-au vrut s-o opereze desi trebuia chiuretata pentru a i se scoate fatul mort, dar si despre societatea occidentala care a devenit mult prea intoleranta la orice.

Fireste, prietenul nostru italian care dupa „Pozitia copilului” declara ca pentru el romanii, gata, s-au „reabilitat”, a luat iar microfonul si a recunoscut ca si tiganii s-au „reabilitat” in ochii lui gratie filmului lui Tanović. Ne bucuram…

Dar ceea ce face Tanović cu aceasta reconstituire a evenimentelor reale folosind chiar personajele reale (cu exceptia medicilor) e sa extraga elementul uman din elementul rasial. Nu faptul ca acesti tigani saraci sint discriminati e revoltator, ci faptul ca, sub pretextul respectarii legii, o femeie e condamnata sa moara daca nu are asigurare sau o mare suma de bani.

Subiectul nu ar fi nou pentru o tara ca SUA, de pilda, dar pentru Bosnia el vine, ce-i drept, la pachet, cu tema minoritatii etnice rome si cu peisajul postbelic, devenind si mai puternic. Intampinat cu aplauze foarte prietenoase la conferinta de presa, „An Episode….” e remarcabil pentru maniera directa, naturalista, in care reface evenimentele, ca si cum le-ar inregistra cand se intampla.

Filmat in digital (cineastul a facut reportaje de front in timpul razboiului), el construieste simplu o poveste in care, la un moment dat, tensiunea devine insuportabila. Femeia si sotul se intorc de mai multe ori invinsi de la spital si, cu cat femeia e mai calma, cu atat exasperarea noastra creste. Ce-o sa faca? Daca nu stii de dinainte ca filmul e o reconstituire, tinzi sa il tratezi ca pe un documentar – si atunci femeia ar putea muri, nu? De ce nu scot asistentele bani din buzunar? De ce nu ai scoate chiar tu?

Paradoxal, cand toate organizatiile caritabile dau gres, tot o smecherie „tiganeasca” merge. In extremis, sotului ii vine ideea sa ia asigurarea de sanatate a unei rude si sa-si puna sotia sa minta. Astfel e salvata.

„E un dezastru in tara mea, un dezastru care dureaza de 24 de ani. Incet dar sigur, Bosnia se dezintegreaza”, a spus regizorul la Berlin, confirmand faptul ca filmul nu trateaza despre tigani, ci despre o intreaga societate bolnava.

„In razboi, unde am luptat patru ani, macar stiam pentru ce luptam, care e scopul. Acum tot ce stiu e ca nu trebuie sa imi las copiii sa moara de foame”, a spus Nazif Mujić, eroul filmului, care a venit la Berlin impreuna cu sotia sa, Senada Alimanović, eroina filmului.

In film, Nazif care nu are slujba, isi intretine familia desfacand masini pe care le vinde la fier vechi. Dincolo de o metafora e un mod de viata.

Mai putin convingator a fost pretentiosul „Camille Claudel 1915”, de Bruno Dumont, care sigur va avea fanii lui printre spectatorii cu un anume grad de snobism, dar sa speram totusi ca Juliette Binoche nu ii va face concurenta Luminitei Gheorghiu, considerata favorita la premiul de interpretare feminina dupa Paulina Garcia, protagonista din „Gloria”.

Mai mult ca sigur ca prietenul italian e convins acum ca, gratie lui Dumont, si bolnavii psihic s-au reabilitat in ochii lui. Pacat ca Ulrich Seidl nu a auzit de acest personaj. Ce film ar iesi de aici!…

Maine, vineri, 15 februarie, revin cu pronosticurile finale. Palmaresul se anunta sambata, 16 februarie.