Corespondenta de la Berlinala: Scurtmetrajele romanesti si favoritii sectiunii principale; Patru romani printre cei mai buni 100 de noi regizori din lume; Berlinala pisicilor

Inaintea ultimei proiecţii din Competitia Oficiala, doua filme lupta umar la umar pentru Ursul de Aur: iranianul „Jodaeiye Nader Az Simin”/”Nader and Simin, A Separation” şi filmul lui Bela Tarr, „A Torino lo”/”The Turin Horse”. Anca Miruna Lazarescu face cu „Apele tac” o impresionanta poveste semi-autobiografica despre romanii care fugeau din tara pe vremea lui Ceausescu.

„Intotdeauna m-am intrebat cum e sa inoti intr-o apa de culoarea cernelii”, a spus Anca Miruna Lazarescu in fata publicului si a juriului prezenti in sala CinemaxX 5 unde filmul sau, „Apele tac”, a fost proiectat din nou in 17 februarie.

Filmul e inspirat din doua povesti pe care timisoreanca stabilita in 1990, la 10 ani, cu familia in Germania le-a auzit de la doi prieteni de familie care au fugit din Romania trecand Dunarea.

Din povestea unei prietene care a trecut inot, gravida fiind, si din cea a altui prieten care a trecut si el tot inot, a scris povestea a doi tineri care decid in Romania anului 1986 sa treaca impreuna Dunarea la iugoslavi.

Un roman (Andi Vasluianu) lucreaza la posta, iar un svab (Toma Cuzin) are cunostinte in Iugoslavia, asa ca, fara sa fie prieteni, depind unul de altul. Dar cand romanul vine fara sa anunte si cu nevasta gravida (Patricia Moga) pe care o ascunde sub bancheta din spate a masinii, svabul se supara si ii avertizeaza ca nu ii va ajuta daca vor da de necaz.

Filmul se desfasoara pe durata a 30 de minute si nu te plictiseste o clipa. Actorii sunt convingatori, replicile credibile, iar aparatul de filmat manevrat cu siguranta de Christian Stangassinger gaseste intotdeauna cele mai bune solutii vizuale.

Cu un foarte bun simt al ritmului, regizoarea creste treptat tensiunea pana la a o face aproape imposibil de suportat si reuseste cu mare economie de mijloace sa te faca sa empatizezi cu personajele.

Cand romanul se prinde intr-o plasa de pescari, svabul care promisese initial ca nu-si va purta decat lui de grija, isi uita promisiunea. Deznodamantul povestii e simplu si uman, facandu-l si pe spectatorul strain sa contextualizeze cu usurinta povestea.

Cu secventele trecerii Dunarii pe timp de noapte filmate, totusi, pe un lac din Germania, „Apele tac” a necesitat si un coproducator roman, Strada Film, pe langa cel majoritar german, Filmallee. Nu se obisnuieste prea des ca un scurtmetraj sa fie realizat in coproductie, desi s-a mai intamplat cu un alt film romanesc prezentat in Berlinale Shorts – „Renovare”, de Paul Negoescu.

Anca Miruna Lazarescu si familia sa au incercat in vremea comunismului de mai multe ori sa plece din Romania, dar nu au reusit decat in 1990. Cineasta pregateste acum primul lungmetraj.

„Apele tac” e mult mai reusit decat celalalt film romanesc participant in acest an in Berlinale Shorts, „15 iulie” de Cristi Iftime. Masterandul UNATC isi asuma dificila sarcina de a concentra in doar 12 minute povestea unei tinere care se intelege anevoie cu tatal sau, divortat de mama ei.

In ziua de 15 iulie, Bianca (Lorena Zabrautanu) se indreapta impreuna cu prietenul ei (Lucian Iftime) spre locuinta mamei, dar fac un ocol pe la tatal ei (Adrian Titieni) ca sa-l felicite pentru ziua lui de nastere.

Desi tinerii nu pot ramane mult in ciuda protestelor bunicii (Coca Bloos), tatal intarzie prea mult in baie, lucru menit a simboliza lipsa de comunicare dintre tata si fiica si de a opera de aici o deschidere spre conflictul dintre generaţii.

De fapt, ce ii lipseste filmului este o buna poveste. Un tata care intarzie mult in baie si nu e atent sau nu-i pasa ce ii spune fiica nu e un amanunt semnificativ, ci unul banal in conditiile in care si restul povestii ca si replicile suna banal. „15 iulie” nu e un film minimalist, ci unul insuficient dezvoltat.

Premiile competitiei de scurtmetraj se anunta incepand din acest an in cadrul ceremoniei de inchidere – sambata, 19 februarie – cand se dau Ursii pentru filmele din Competitia Oficiala. Faptul ca e scurtmetrajele nu mai sunt premiate cu doua zile inaintea galei de inchidere e un semn ca importanta Berlinale Shorts a fost in sfarsit recunoscuta.

2M şi 2P

Zilele trecute am gasit intr-o mare librarie berlineza, Dussman, care se desfasoara langa bulevardul Unter den Linden pe trei niveluri, un album pus foarte in fata alaturi de alte importante carti de film.

Se numeste „Take 100. The Future of Film. 100 New Directors” si a aparut anul trecut la Phaidon Press Ltd. Seamana cu un ceaslov, dar are fotografii in culori si e o premiera in materie pentru ca prezinta 100 de regizori tineri alesi de catre 10 directori de mari festivaluri: Toronto, Sundance, Pusan, Hong Kong, Locarno, Venetia, Cannes, Berlin, Istanbul si Buenos Aires.

Printre cei 100 cineasti prezentati in ordine alfabetica se numara si patru romani: Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu si Cristi Puiu. Pe lista mai figureaza, printre altii, Judd Apatow, Andrea Arnold, Christoffer Boe, Fernando Eimbcke, Ari Folman, Miranda July, Steve McQueen, Sarah Polley, Carlos Reygadas, Liev Schreiber si Andrei Zviaghintev.

Fiecare cineast e prezent cu CV-ul si filmografie, precum si cu filmul cel mai important (in opinia autorilor). Acestuia ii sunt consacrate o cronica, lista premiilor obtinute, un fragment scurt din scenariu si mai multe fotografii.

Cristian Mungiu e prezent cu „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”, Radu Muntean cu „Hartia va fi albastra”, Corneliu Porumboiu cu „Politist, adjectiv”, iar Cristi Puiu cu „Moartea domnului Lazarescu”.

„Cei 100 de regizori au devenit cu totii cunoscuti recent pe plan international pentru contributia lor la dezvoltarea filmului si reprezinta diverse tari cum ar fi China, Israel, Mexic, Algeria, India, Romania si Canada”, spun autorii in cuvantul introductiv.

Miau, nu mor-mor-mor

Cu o zi inainte ultimei productii din Competitia Oficiala, doua filme sunt favorite la Ursul de Aur si, din pacate, sunt si cele care se ridica peste nivelul unei selectii banale spre mediocre.

„Jodaeiye Nader Az Simin”/”Nader and Simin, A Separation”, de Ashgar Farhadi şi filmul lui Bela Tarr, „A Torino lo”/”The Turin Horse” se afla la egalitate de puncte in clasamentul celor sase critici cooptati in acest an in juriul revistei „Screen International”.

Proiectiile din zilele de 16 si 17 februarie nu au adus un al treilea candidat. „Bizim Buyuk Caresizligimiz”/”Our Grand Despair”, al doilea film al turcului Seyfi Teoman, e o poveste plicticoasa, lenta si prost jucata despre o studenta care ajunge sa locuiasca cu doi prieteni vechi, stricandu-le strica armonia.

(Jay Weissberg scria in revista „Variety” ca filmul functioneaza pe principiul elefantului din magazinul de portelanuri pentru ca se vede de la o posta ca cei doi prieteni au o relatie platonica.).

„Un mundo misterioso”, al argentinanului Rodrigo Moreno, e un film si mai lipsit de vlaga despre un tanar parasit de iubita „pentru un timp” care isi petrece zilele nefacand mai nimic, luandu-se dupa femei pe strada ca un caine vagabond si construindu-si viata la voia intamplarii.

Lipsa de imaginatie a povestii duce si la inventarea de catre regizorul-scenarist a unei marci de masina cica romaneasca, Tokha, desi masina comunista pe jumatate stricata – metafora subtire a imposibilitatii noastre de controla totul – e Renault toata ziua.

Totusi, in revistele „Screen International” si „Variety” aparute azi, autorii recenziilor ii dadeau inainte cu „masina romaneasca de pe vremea comunismului”. Daca ar fi citit caietul de presa, ar fi aflat ca regizorul a ales o marca imaginara de masina si ca aceasta e romaneasca pentru ca strabunicii din partea mamei au fost romani.

Prezentat pentru presa si in Competitia Oficiala in 17 februarie, filmul coreean „Saranghanda, saranghaji”/”Come Rain, Come Shine” de Lee Yoon-ki, are un director de imagine foarte bun care decupeaza inspirat realitatea mediului familiar al unui cuplu aflat in pragul despartirii (fragmente din interiorul insorit al casei, amintire pentru o zi ploioasa cum e cea a despartirii), dar dialogurile explica atat de mult lucruri pe care le intelesesei fara dialog incat la un moment dat iti vine sa te adresezi personal eroilor si sa-i rogi sa taca.

Jurnalistii care cauta elemente comune filmelor din competitie vor remarca nu doar ca in acest an s-au purtat la Berlin cuplurile aflate in pragul separarii, dar si pisicile. Au fost in numar de trei. Pisica vorbitoare din filmul Mirandei July, „The Future”, a carei figura nu o vedeam, doar labutele cu care gesticula in timp de vorbea cu voce gajaita (nu puteai sa nu-ti amintesti de vulpea lui Lars Von Trier.).

A doua pisica a aparut in filmul coreean de care am vorbit mai sus- un pui ratacit prin ploaie de stapani care se ascunde in locuinta cuplului care se desparte. Cand matzul va aparea de unde s-a ascuns si se va indrepta spre conserva desfacuta si femeia ii va spune: „Totul va fi ok”, intelegem in fine ca despartirea (amanata de ploaie) nu va mai avea loc. Pacat de imagine si pacat ca pisicul a fost udat aproape pe degeaba.

Dar cand, in cursul aceleiasi zile de 17 februarie un alt film din competitie s-a deschis cu imaginea unei pisici, sala de jurnalisti a inceput, normal, sa rada. Pisica din „Wer wenn nicht wir” ( de Andres Veiel) apare doar cat sa manance un pui de privighetoare si sa fie impuscata de tatal fost nazist al eroului. (Auzim doar impuscatura.).

Semnat de un documentarist si inspirat din evenimente reale, filmul se adauga listei de filme germane legate, inevitabil, nu doar de complexul de vinovatie raportat la al doilea razboi mondial, dar si de activitatea terorista din anii 70 – vezi „Der Baader Meinhof Komplex”.

Filmul nu e seducator ca viziune regizorala (dimpotriva, montarea hiturilor vremii peste imagini de arhiva devine un stereotip obositor), nu vine cu interpretari impresionante, dar e interesant pentru subiectul abordat si pentru felul in care surprinde evolutia societatii germane din anii 60-70.

Maine, 18 februarie, va fi prezentat ultimul film din Competitia Oficiala, „The Forgiveness of Blood”, al doilea film al americanului Joshua Marston dupa „Maria Full Of Grace” premiat aici la Berlin acum cativa ani. Daca cineastul a facut un film cel putin la fel de bun ca primul, ar avea sanse sa intre in palmaresul acestei editii modeste.

Mandatul lui Dieter Kosslick, selectionerul Berlinalei, se termina in 2013, si deocamdata acesta nu a dat semne ca ar mai vrea sa ramana in functie.

Prestatia sa fost criticata tot mai mult in ultimii trei-patru ani de presa internationala care a remarcat faptul ca nivelul calitativ al festivalului a scazut de la an la an. La actuala editie se pare ca Dieter Kosslick nici nu a avut de unde alege, de aceea a restrans numarul de filme din Competitia Oficiala de la 20 la 16.