Corespondenta din Irak: Intalnirea militarilor romani cu seicii

Tabara romaneasca din Talil, dimineata. Cateva zeci de militari sunt adunati in cerc, echipati de lupta – casti, veste antiglont, AKM-uri. In mijlocul lor, preotul batalionului 151 infanterie rosteste o rugaciune pentru ca toti sa se intoarca, cu bine, din misiune. Cand termina, trece pe la fiecare militar si il miruieste. Ne imbarcam in transportoarele blindate si se formeaza convoiul. Pe spatele transportorului care il inchide, un avertisment scris cu litere rosii, mari, in engleza si in araba: “Stati departe!”. Unul dintre obiectivele misiunii este o intalnire intre locotenent-colonelul Cislariu si seicii locali ai tribului Al Badur.

Drum de 60 km prin desert si pe autostrazi

Destinatia este un sat aflat la vreo 60 de kilometri de baza. Strabatem prima parte a drumului pe o sosea ingusta din desert, dupa care intram pe autostrada care leaga sudul tarii de Baghdad. Spatiul din interiorul blindatului este foarte mic si, pe deasupra, trebuie sa purtam, din motive de siguranta, casca si vesta.

Aproape ca ii invidiez pe militarii iesiti in afara TAB-ului prin trape. Misiunea lor este, insa, cea mai dificila. Sunt expusi si trebuie sa urmareasca in permanenta drumul: fiecare movila de pamant, gramada de gunoi, tufis, poate ascunde o mina artizanala..

Pe locul din dreapta mecanicului conducator, iesit pe jumatate din transportor, este comandantul batalionului, locotenent-colonelul Dan Cislariu. Pentru moment nu se deosebeste cu nimic de un comandant de TAB, insa odata ajunsi la destinatie isi va relua rolul obisnuit.

Unul dintre obiectivele misiunii este o intalnire intre locotenent-colonelul Cislariu si seicii locali ai tribului Al Badur, unul dintre cele mai importante din zona in care actioneaza militarii romani. Astfel de intalniri sunt extreme de importante, explica locotenent-colonelul Cislariu la o scurta oprire pe care o facem inainte de a intra in sat.

Daca exista o relatie buna cu triburile locale, atunci acestea vor avea grija sa impiedice, sau cel putin sa limiteze, miscarile insurgentilor in teritoriile pe care le controleaza, iar in cazul in care li se pare ceva suspect, ii pot avertiza din timp pe militari.

Bani pentru frizerie si mici croitorii

Relatia cu triburile nu se construieste, insa, doar pe dialog. In transportor se afla capitanul Dan Crisan, un clujean inalt si solid caruia ii este si mai greu decat noua sa isi gaseasca o pozitie cat de cat confortabila. Capitanul Crisan este ofiterul CIMIC al batalionului si le duce irakienilor ceva mai concret decat vorbe prietenoase: bani, aproape 5000 de dolari.

In provincia Dhi Qar s-a trecut la etapa a patra, a reconstructiei. Autoritatea in localitati a fost predata irakienilor, fortele Coalitiei asigurand doar securitatea obiectivelor strategice din afara acestora. Misiunile prioritare sunt cele de tip CIMIC (civil military co-operation), prin care Coalitia finanteaza proiecte de dezvoltare locala, de la lucrari de infrastructura la ajutoare date pentru pornirea micilor afaceri.

Romanii nu au bani, fondurile fiind puse la dispozitie de divizia britanica, insa ii ajuta pe irakieni sa isi faca proiectele, pe care le prezinta, apoi, aliatilor. In cazul in care acestia le aproba, romanii urmaresc desfasurarea lucrarilor si, la final, executa platile catre contractorii irakieni.

Capitanul Crisan imi spune ca banii pe care ii va da astazi sunt pentru doua proiecte de micro-economie: deschiderea unei frizerii si cumpararea de masini de cusut pentru absolventele unei scoli de croitorie, care vor putea astfel sa porneasca mici afaceri.

Scena intalnirii

Ajungem in sat in jurul amiezii. In fata salii de oaspeti ne asteapta liderul local, seicul Uday Abed al-Manshed al Baduri, si cativa seici din satele invecinate care ii sunt subordonati. Renuntam la veste si casti si intram in sala de oaspeti; locotenent-colonelul Cislariu primeste locul de onoare, iar Uday se aseaza, cu translatorul sau, pe o canapea din apropiere.

Se serveste, in paharute, ceai negru irakian – tare si cu mult zahar. In Irak se fumeaza peste tot, asa ca o parte dintre cei prezenti isi aprind cate o tigara. Urmeaza un schimb de amabilitati intre comandant si seicul Uday, despre prietenia dintre militarii romani si cei din tribul al-Badur. Seicul spune ca, in tribul sau, este deja o traditie ca din fiecare contingent roman sa fie adoptati cinci militari.

Ceilalti seici nu se amesteca, deocamdata, in discutie, pe care o urmaresc atenti atunci cand nu le suna mobilele; daca se intampla acest lucru, insa, raspund si vorbesc tare, fara sa se grabeasca sa incheie. Telefoanele din ultima generatie contrasteaza cu imbracamintea lor: sunt in portul traditional arab si toti au in mana siraguri de matanii, sibha, cu care se joaca incontinuu. Irakienii si-au lasat sandalele la intrare si sunt desculti; romanii poarta bocanci bej, de desert.

Se aduce cafea facuta pe jar, foarte tare. Un barbat trece pe la toti cei prezenti cu aceleasi doua canite, in care toarna doar cat poate fi baut dintr-o sorbitura; reumple canita pana cand cel servit ii face semn ca nu mai vrea, scuturand-o.

Discutia se anima. Seicii dau, pe rand, asigurari, ca oamenii lor nu se vor atinge de romani si ca nu vor permite atacuri impotriva Coalitiei din teritoriul pe care il controleaza. Este exact ceea ce il intereseaza pe locotenent-colonelul Cislariu. Apoi, seicii trec la ceea ce ii intereseaza pe ei mai mult: cum ii pot ajuta romanii. Unul dintre seici chiar scoate o lista de posibile proiecte. Comandantul batalionului 151 ii asigura ca vor fi demarate si alte proiecte si mentioneaza lucrarile care au inceput la un drum local de patru kilometri.

Masa traditionala

Un irakian intra in sala si ii spune lui Uday ca masa este gata. Suntem invitati afara. Sub un cort beduin au fost intinse platouri cu kuzi, miel gatit cu orez si stafide. Ne asezam, impreuna cu seicii, in jurul platourilor. Se mananca direct din platouri, cu mana sau, cel mult, cu cate o lingura.

La cativa metri distanta asteapta subordonatii seicilor. Pe masura ce noi ne ridicam de la masa, ne iau locul; observ ca nici unul dintre ei nu se mai formalizeaza cu linguri. Imi amintesc ca T.E. Lawrence, Lawrence al Arabiei, a descris scene aproape identice la mesele oferite de beduini in urma cu 90 de ani; singura deosebire e ca, aici, dupa ce barbatii mananca, nu apar si femeile si copiii pentru a termina resturile.

Dupa masa ne intoarcem in sala de oaspeti. Se aduce un nou rand de ceaiuri. Uday se retrage intr-o alta camera cu capitanul Crisan si cu ofiterul care executǎ plata. Cand ies, il opresc pe seic pentru un scurt interviu. Este bine-dispus, mai ales ca a primit banii, asa ca accepta. Il intreb ce le spune el, un om important pe care oamenii il asculta, celor din trib despre romani.

„Datorita ajutorului pe care ni-l dau militarii romani în aceastǎ zonǎ, le-am ordonat oamenilor din tribul nostru sǎ fie prietenoşi cu românii şi sǎ aibǎ o relaţie bunǎ cu ei pentru cǎ, în primul rand, ne asigurǎ securitatea şi, în al doilea rand, ne ajutǎ sǎ dezvoltǎm serviciile publice.”

In 30 de secunde a mentionat de doua ori ca este prietenos pentru ca, in acest fel, obtine ceva.

Catalin Gombos este Corespondentul Radio Romania in Irak