Credinta, insulina si psihologul

– O reacție la articolul lui Doru Căstăian: “Evoluționism, teologie, credință. Cîteva clarificări, cîteva impasuri

Articolele lui Doru Căstăian sunt ca o femeie frumoasă. Le privesc încîntată. Cum o fi să fii așa frumoasă? Cum o fi să scrii așa? Deștepte, pline de miez și provocatoare, îmi doresc să țină cît mai mult. Nu-ți cer nimic, dar nici nu te lasă să scapi ușor. Strînsoarea lor e blîndă, dar urgentă. Te umplu instantaneu de bucurie, neliniște și te adîncesc in propriile gînduri. Te gîndești că există ceva foarte important de deslușit pe lumea asta. Simți că ești pe urmele a ceva foarte important. O taină. Crucială pentru viața ta interioară. Sau cine știe?! Cu vorbele autorului, poate nu e decît faptul că: „dai semnificaţie miezului de excitaţie afectivă originară.” Înseamnă că suntem în laboratorul cognitiviștilor. Adio călătorie fantastică! Suntem în teoria neurocognitivă a emoțiilor: interpretarea produce taina! Chestiunea tainei e corticală. Zonele deștepte din creier atribuie o semnificație arousal-ului fiziologic inițial. Sau e subcorticală? Sau și-si? Pe scurt: creierul produce credința. O secretă. Așa cum secretă pancreasul situat în potcoava duodenală, suc pancreatic, insulină și glucagon.

Am încălecat pe-o șa.

.

Stați.

Nu există articole compuse doar dintr-un singur paragraf.

În psihologie, orice poate fi adevărat. Sau fals. Depinde de cercetător. Și de convingerile lui. Și pentru fiecare convingere se găsește un studiu care să o confirme. Și altul să o infirme. Și tot așa. Ați crede că cei mai în măsură să vorbească despre emoții sunt psihologii. Și cercetătorii în neuroștiința emoției. Dar nu e deloc așa. Nimic mai greu decît să răspunzi la întrebarea: Ce e o emoție? VeziWhat is an emotion? (și faimosul urs al lui W. James), vezi Rethinking the emotional brain. Culmea, cînd vine vorba de emoție unii pun accentul pe gîndire (evaluare), alții pe experiență. Omul trăiește ce i se întîmplă. Omul nu înțelege numai după ce interpretează, omul înțelege din prima. De pildă, el reacționează instantaneu cînd vede un păianjen, fără să se gîndească dacă păianjenul acela e periculos sau inofensiv. Cum ar veni: omul îl trăiește pe păianjen. Abia apoi îl gîndește. La fel cînd auzim un zgomot în pădure, reacționăm imediat, înainte să îi „atribuim” zgomotului o semnificație cognitivă. Deci trebuie să fiu precaută. Să nu ridic în slăvi „știința” psihologiei. Dar nici să o ignor. Ce cred eu poate să fie greșit. Plecînd de la premisa asta, hai să văd ce gîndesc și ce au demonstrat alții. Teoriile din interior trebuie completate/echilibrate cu teorii/dovezi din exterior.

Joseph LeDoux, un mare neurosavant american (care cîntă și într-o formație), are o carte care se cheamă The synaptic self. O am în bibliotecă. Lînga sinele sinaptic, uriașa carte a emoțiilor a lui Lazarus. Lîngă, Noua biologie a minții, a lui Eric Kandel. Noua biologie a minții o să îmi furnizeze adevărul mult dorit. Imaginea completă a minții. Apoi Behavioral Neurology a lui Pincus & Tucker. Și Neuroștiințe – De la mecanisme moleculare si celulare la comportamente și evoluție a lui Andrei Miu de la Babeș-Bolyai. Am colecționat cu sîrguință, în anii facultății, cărți (cunoaștere). Dacă o să am toate cărțile marilor autori, dacă o să știu cum funcționează lucrurile pe dinăuntru, o să fiu un psiholog bun. Un specialist bun trebuie să știe care sunt limitele și puterile noastre. Am mai îmbătrînit de atunci. Care dinăuntru? L-am descoperit pe Steinhardt. Nu mai colecționez la fel de multe cărți de neuroștiințe. Am coborît din sinapse în inimă. Ca să cunosc și de acolo limitele și puterile noastre. Cărților cercetătorilor americani li s-au alăturat cărțile martirilor închisorilor comuniste, cărțile lui Dostoievski, Filocalia și tot așa.

Psihologia experimentală e sfîșietoare. Știinta asta a omului, pînă la urmă, a minții lui, a nervilor lui, a trăirilor lui e plină de musculițe (Drosophila melanogaster), de pești zebră, de amfibieni, de melci Aplysia californica, de răzătoare și embrioni de găină. De modificări comportamentale la nivel molecular. Dar unde e omul? Cu toate ale lui? Flămînzești după el în facultate.

Revenind. Trăim într-o lume științifică în care semnificația se obține prin reducere. Sens = mecanisme. Lumea asta are o explicație și explicația e localizabilă. Trăirea e emoție. Iar emoția e chestiune cerebrală, ține de circuitele de supraviețuire (survival circuits). Pînă la urmă, un soi de mecanism care ne ocolește. (Fiindcă noi suntem oricum o iluzie). Una peste alta, ceva care anunță imensa indiferență metafizică care ne înconjoară.

Prin urmare, credința e pătată neurofiziologic. Nu e transcendere, e mecanism.

După pătarea neurofiziologică, vine cea psihologică.

Cu vorbele lui E.R. Dodds (Dialectica spiritului grec):

„Elementul supranatural nu face altceva, în cele mai multe cazuri, decît să dubleze o cauză psihologică naturală.”

Supranaturalul e imaginea concretă, picturală a psihicului. Transpunerea evenimentelor din lumea psihologică (interioară) în cea exterioară. Individul homeric nu avea conceptul de psihic. Interioritatea lui nu îi aparținea așa cum ne aparține nouă astăzi. Just. Individul timpurilor mitologice nu era psihologic, așa cum suntem noi azi. Astfel că subiectivitatea lui cea mai provocatoare, trăirile lui cele mai inexplicabile, impulsurile lui iraționale nu puteau veni decît din afară. Gîndurile bruște care îi treceau prin cap erau puse acolo de un zeu, de un daimon. Tot ce omul nu își putea explica și nu putea înțelege la el, ținea de ate, de menos, de thymos. Ate e o stare de spirit care provoacă dezastru. “O întunecare, o nebunie parțială, o confuzie temporară a conștiinței. Cînd omul e cuprins de ate, face lucruri nesăbuite. Se depărtează prea mult de carul lui și este ucis. Cînd omul e cuprins de menos, el simte un plus de energie vitală, de încredere și uneori vine ca răspuns la o rugăciune”. E ceva ce insuflă zeul în pieptul omului. „O ardoare care nu vine cînd ai nevoie de ea, ci funcționează tainic și chiar capricios”. Menos, ca și ate reprezintă „o posedare anormală care cere o explicație supranormală”. Thymos-ul omului e cel care îl îndeamnă cînd să mănînce, cînd să bea, cînd să își ucidă dușmanul. Poți sta de vorbă cu thymos-ul, cu inima sau cu stomacul tău aproape ca de la om la om. Uneori omul poate acționa „fără consimțămîntul thymos-ului său”. „În acest caz, putem spune, ca și Platon, că omul a fost mai puternic decît el însuși, și-a controlat firea.”

Nilsson, (History of greek religion), citat tot de Dodds: eroii lui Homer „sunt predispuși la schimbări violente și rapide ale stării de spirit.” Ei suferă, spunea specialistul, de „instabilitate mentală”. El atrage atenția că, pînă și astăzi, o persoană instabilă emoțional, atunci cînd își pierde controlul asupra ei înseși, cînd va privi în urmă, „cu oroare”, la ce a făcut, va spune sincer: „Ce m-a apucat?”, „Parcă nu am fost eu.” Instabilitatea psihică e ca o voință străină care pune stăpînire asupra individului.

2800 de ani mai tîrziu știm cum stă treaba. Azi avem știința minții. Suntem neurocognitiviști. În loc de daimon, avem creier. În loc de zei & posedare, avem electrozi. Plantăm niște electrozi în trunchiul cerebral al pacientului, astfel încît fluxul de curent electric să modifice funcționarea anumitor nuclei motori. În cartea lui „În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele”, neurosavantul Antonio Damasio descrie cum deplasarea greșită (cu 2 mm) mai jos/sus a unui electrod a generat, la o bolnavă de Parkinson, sentimente teribile de disperare (depresie): Mă prăbușesc, nu mai vreau să trăiesc. Totul este zadarnic, mă simt inutilă. Cînd medicul a înțeles că disperarea se datora curentului electric, l-a oprit imediat. A oprit curentul, s-a oprit depresia. Procedura medicală menită să amelioreze simptomele motorii ale suferinței, a „produs” jale. Prin urmare, jalea ține de creier.

(Așa explică știința sentimentele.)

Prestidigitația asta a științei m-a încîntat mereu. Dar m-a și demoralizat. Demersul științific de investigare a cauzelor realității investighează manifestările vizibile ale realității. Laboratorul universității îmi arată cum funcționează lucrurile la un nivel măsurabil de reprezentare. Știința se ocupă deci de reprezentările măsurabile ale realității. Dar eu simt că am un suflet. Așa cum am doi copii, un soț, două surori și doi părinți.

Curentul electric a cuprins structuri ce țin de mușchii feței, de laringe, de diafragmă, adică a cuprins infrastructura durerii. Odată stîrnită neurologic, durerea a început să fie și gîndită de subiect. Neurologia gîndește. Emoțiile, stabilește Damasio, vin înaintea sentimentelor, gîndurilor. Neurologia e prima, sentimentul al doilea.

Așa cum reflectă și D. Căstăian. Prima oară e excitația, apoi abstractizarea excitației, simbolizarea ei:

Pavel este omul care a iniţiat reţeaua conceptuală (memetică) creştină cunoscută sub numele de teologie, dând semnificaţie miezului de excitaţie afectivă originară. Dacă acceptăm ipoteza formei reţelare a teologiei va trebui să determinăm pe scurt şi caracteristicile unei reţele conceptuale. Orice reţea memetică/conceptuală vie îmbracă un miez patetic, un anumit sentiment al lumii şi are drept sarcină fundamentală reinterpretarea simbolurilor iniţiale în lumina noilor „fapte” ale naturii.

Dar întrebare unică, de care nu pot scăpa, rămîne. Cum generează materia (carnea) minte? Prin ce manevră magică a reușit creierul să își facă neuronii să se simtă pe sine? Cum ajung niște impulsuri electrice să aibă trăiri? Cum ajunge materia să „vadă”? De văzut vede și o fotodiodă. La fel ca omul, și ea poate distinge între lumină și întuneric. (vezi Jeffrey Schwartz, „Brain and mind: Neuroplasticity and the Power of Mental Force”)

Sau, cu vorba lui Colin McGinn, „Cum a transformat evoluția apa țesutului biologic în vinul conștienței?”

Cum, cum?

Mă tot gîndesc. Eu mă ocup cu fapte psihologice. Sunt într-o legătură strînsă cu ele. Fenomenologică și conceptuală. Le și trăiesc de zor și le și investighez. Dar mi se pare că credința nu e fapt psihologic. Nu știu ce e, dar nu e psihologie.

Eu cred totuși că cineva (anti-nimic) ne-a făcut.

Cine a sădit sentimentele (religioase) în noi? De ce am ajuns să avem sentimente? La ce servesc ele într-un univers mecanic? Paradigma goes somethin’ like this: “Evoluționist vorbind, indivizii mai sofisticați emoțional aveau un avantaj competitiv și sanse mai mari să își transmită genele mai departe. Ori varianta “efectelor secundare”: sentimentele sunt rezultatul “involuntar” al unui nivel superior de complexitate biologică. Cînd masa devine foarte sofisticată (10 picioare), începe să simtă lucruri (dragoste, milă). Și folosește aceste noi achiziții să devină o masă mai competitivă. Spunem că Dumnezeu e facut după chipul si asemănarea noastră (Dumnezeu e o simplă manevră psihologică). Dar la fel procedăm cu gena/selecția naturală. Ori e Dumnezeu, ori e selecția naturală, ambele sunt niște divinități-pe-cinste si ambele niște surse/mașinării de viață (de viu) foarte deștepte. Credința răspunde la întrebarea “cine”, iar evoluționismul la întrebarea “cum”. Cine ne-a făcut? Dumnezeu? De ce suntem așa cum suntem? Din cauza evoluției. Păi și evoluția? Cum s-a produs fenomenul ăsta deștept al selecției unor avantaje și al transmiterii lor mai departe? Mutațiile produc noutate. Ce i-a venit noutății să se transmită mai departe? Faza e că, pentru mine, deșteptăciunea Dumnezeu are mai multă plauzibilitate. Și întîietate. Eu cred că primul a fost Dumnezeu și evoluția a doua.

“Lumea nu mai poate fi obiectul unei experiențe, ci doar al unei gîndiri.”

E doar un exces de raționalism în concluzia asta umanistă (că tot vorbim de mecanisme psihologice). Suntem creaturi teribil de iraționale.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro