CREDO
Pro captu lectoris habent sua fata libelli
Terentianus Maurus, cca sec. al 2-lea e.n.
Cred că oamenii – o specie tranzitorie, relativ nouă, de trestii gânditoare –își au un loc bine marcat în angrenajul sinergetic al celor cinci „roți dințate” care mișcă permanent, cu viteze și intensități diferite, sistemul complex și haotic numit climă: litosfera, hidrosfera, biosfera, criosfera și atmosfera. De aceea, știința climatică (climatologia) nu este o disciplină per se. Este un domeniu multi-disciplinar de studii în care se regăsesc meteorologia, geologia, geofizica, astrofizica, paleontologia, botanica, zoologia, glaciologia, fizica atmosferei, oceanografia fizică, chimică și biologică, ecologia și cosmologia.
Cred că funcțiile fizice ale schimbărilor climatice și, în consecință, ale parametrilor meteorologici locali, se schimbă (într-o mare măsură) datorită influenței unei compoziții variabile a atmosferei, controlate de schimbări dinamice aleatorii, incluzând emisiile antropogene de gaze cu efect de seră, creșterea explozivă a populației, schimbările de utilizare a terenurilor, poluarea cu aerosoli ș.a. Toți acești factori contribuie la schimbările climatice regionale și globale, care se suprapun și agravează schimbările și variabilitatea climatică provocate de cauze naturale.
Cred că riscurile induse de schimbările climatice trebuie considerate cu seriozitate și responsabilitate. Situația omenirii va fi mult mai bună dacă vom reuși să minimalizăm aceste riscuri prin reducerea vulnerabilității celor expuși la aceste riscuri și prin minimalizarea viitoarelor schimbări ale compoziției atmosferei.
Cred că modul în care aceste obiective au fost prezentate – în special prin Protocolul Kyoto, rapoartele IPCC (International Panel on Climate Change) sau ultimul Acord Climatic de la Paris – nu este singura cale pentru a le îndeplini. Nici nu cred că este cea mai bună abordare. Mă deranjează faptul că schimbările climatice sunt prezentate în mass media folosind limbajul unor catastrofe sau pericole iminente, ca și cum ar fi „cea mai mare problemă cu care se confruntă omenirea”, mai mare decât oricare alta.
Cred că astfel de raportări mediatice sustrag atenția opiniei publice de la ceea ce științele enumerate mai sus ne informează credibil și diminuează multe alte modalități de gândire, simțire și cunoaștere despre climă, care sunt elemente esențiale în luarea deciziilor personale și colective.
Cred că schimbările climatice sunt o problemă globală (moderată) într-un ocean de alte probleme, mai mari și mai mici. Dar nu sunt problema cu P.
Cred că avem nevoie să abordăm schimbările climatice ca pe o idee imaginativă, o idee pe care să o dezvoltăm și s-o folosim ca să ne îndeplinească diferite sarcini. Și, întrucât ideea schimbărilor climatice este așa de plastică, o vom putea distribui în multe roluri pentru proiectele noastre și va putea servi multe din nevoile noastre psihologice, etice și spirituale.
Cred că, dacă dorim să combatem componenta antropogenă a schimbărilor climatice, o perspectivă de lungă durată ar trebuie introdusă în politicile naționale și internaționale. Adică, ar trebui să existe un soi de planificare a viitorului. Dar „planificare” nu este un cuvânt cu conotații plăcute, deoarece aduce în memorie imagini ale autoritarismului, pe de o parte, și ale inepției, pe de alta. Planificarea a devenit demodată pentru două motive: a fost opresivă și a eșuat. Iar dacă ar trebui să ne întoarcem la ceva asemănător (o oarecare perspectivă pe termen lung) , ce formă ar trebui să aibă?
Cred că suntem martorii unei hegemonii (tiranii?) exercitate de predicțiile climatologice impuse peste sau contra realităților contingente, imaginative și umaniste ale vieții sociale și viziunilor despre viitor. Modelele climatice sunt acum privite ca adevărații predictori ai schimbărilor pe care clima le-ar putea suferi. Este o hegemonie care conduce la inflamarea disproporționată a puterii discursului social și politic bazat pe modelările posibilelor schimbări viitoare ale climei.
Cred că problema principală este legată de raporturile dintre riscuri și incertitudini. Politicile schimbărilor climatice sunt 100% despre riscuri și cum ar trebuie să le gestionăm. Dar „noi nu putem cunoaște viitorul, pentru că, dacă l-am cunoaște, n-ar mai fi viitor” (parafrazându-l pe Karl Popper). Abordarea pe termen lung a combaterii schimbărilor climatice globale trebuie considerată pe un fundal de incertitudini. Este, adeseori, posibil să atașăm probabilități evenimentelor viitoare, dar există numeroase contexte în care cunoștințele actuale sunt prea anemice, iar arii largi de incertitudine ne înconjoară din toate părțile. Ce strategii politice sunt necesare pentru a confrunta aceste probleme?
Cred că nu există o perspectivă unică sau un punct de vedere privilegiat din care această idee caleidoscopică și, implicit complexă, a schimbărilor climatice să poată fi înțeleasă deplin. Rapoartele IPCC – care au introdus pentru prima dată realitatea schimbărilor climatice în realitățile sociale – au construit și prezentat un puternic consens științific despre transformările fizice ale climei mondiale. Și cred în această realitate. Dar angajarea în disputele despre schimbările climatice ne transportă dincolo de transformările fizice care sunt observate, modelate și prezise de cercetători. Știința poate rezolva misterele climatice, dar nu ne va ajuta să descoperim sensurile schimbărilor climatice. De aceea, cred că avem nevoie de noi modalități prin care să privim acest fenomen. Pentru că actuala perspectivă consideră doar influențele umane asupra schimbărilor climatice și semnificațiile politice ale acestor influențe.
Cred că această perspectivă suferă de un reducționism dăunător, limitând complexitatea imensă a schimbărilor climatice și a influențelor umane la o caricatură bipolară: experții pro vs. experții sceptici; credincioșii climatici vs. ateii climatici; liberalii progresiști vs. conservatorii reacționari.
Cred că oamenii de știință cu înclinații malthusian-apocaliptice, activiștii și jurnaliștii ecologiști sunt niște suflete rătăcite în căutarea unor dumnezei falși. Această afirmație nu este un atac ad hominem. Este o critică a unei ideologii (ecologismul), care a devenit religia dominantă a unor oameni educați, presupuși laici. Forma extremă a acestei noi religii – ecologismul apocaliptic – a înlocuit Dumnezeul iudeo-creștin cu Natura, iar problemele umane nu mai sunt rezultatul păcatelor noastre în raport cu Dumnezeu, ci doar cele comise în raport cu Naturai. Și dacă în vechea tradiție iudeo-creștină, preoții erau cei care interpretau voința sau legile divine, inclusiv stabilirea distincțiilor dintre bine și rău, în noua religie rolul preoților este interpretat de unii oameni de știință, mai precis de cei „97% experți care sunt de acord cu încălzirea globală antropogenă”. Iar propovăduitorii noii religii repetă îndârjiți, pe la toate răscrucile: Nu vreau să mă ascultați pe mine, vreau ca voi să ascultați pe oamenii de știință”.
Cred (urmându-l pe Abraham Maslow) că dacă tot ce ai la îndemână este un ciocan, atunci orice îți apare ca fiind un cui. Și când tot ce studiezi sunt schimbările climatice, atunci orice îți apare ca fiind cauzat de încălzirea globală antropogenă.
*
* *
În funcție de capacitatea intelectuală a cititorului, cărțile își au propria soartă…
Și cartea pe care tocmai am publicat-o – Schimbările climatice – Un ghid (uneori) incorect politic – se supune implacabilului dicton terențianii. Nu-i pot controla ori influența destinul, odată ce a ajuns la îndemâna cititorului. Pot doar să-i fac o laconică prezentare (subiectivă, desigur):
Cartea mea este o pledoarie și o invitație pentru a considera schimbările climatice dintr-o perspectivă multiplă: (geo)fizică, socială, culturală, psihologică, mitologică, economică, justițiară etc.
Chiar dacă, uneori, una sau alta dintre oglinzile perspectivei reflectă imagini incorecte politic, cartea de față poate servi drept un ghid util și necesar totodată spre o mai bună înțelegere a propriilor noastre structuri mentale și sisteme de preferințe, credințe ori ideologii.
Într-o prefață nepublicată a cărții sale Ferma animalelor (1945), George Orwell a scris:
Dacă libertatea înseamnă cu adevărat ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ce nu vor să audă.
Și acesta este un drept pe care trebuie să-l apărăm cu orice preț, indiferent dacă suntem sau nu corecți politic, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu părerile celorlalți.
Noua mea carte se vrea a fi, printre altele, și o manifestare a libertății cuvântului în sens orwellian.
INTERVIURILE HotNews.ro