Creste bugetul. Sa ne bucuram? (de Sorin Ionita)

Ei, uite ca am ajuns si aici: la 4.000 de euro pe cap de locuitor ca PIB in 2007 – si aproape dublu daca socotim la paritatea puterii de cumparare – intram si noi in categoria tarilor mediu dezvoltate.

Parcurgand astfel in doar un deceniu si ceva un drum pe care multe tari din America Latina l-au facut intr-un secol, iar unele nu l-au facut deloc, pentru ca s-au impotmolit pe parcurs in experimente socialiste sau, pur si simplu, tampite.

Ca urmare a cresterii robuste si a aprecierii leului din ultima vreme, PIB-ul in euro va fi de doua ori mai mare decat in 2002-2003 si triplu fata de anii 1997-’98, cand incepeau si la noi reformele adevarate si grele.

Mai e o noutate: anume ca, impreuna cu PIB-ul, creste si bugetul de stat consolidat, nu doar in suma absoluta, ci chiar exprimat ca procent din acesta.

Dupa ce am oscilat ani intregi in jur de 30% (adica, din 100 de euro castigati intr-un an de fiecare roman, statul, fondurile de pensii, sanatate si celelalte, impreuna cu autoritatile locale, colectau ca impozit 30 de euro), anul trecut s-a trecut prima oara stabil peste acest plafon. In 2006 se pare ca vom merge spre 32-33%, iar anul viitor spre 34%.

Este o crestere spectaculoasa, care vine sa confirme pe cei care au promovat reforma fiscala din 2005. N-ati mai auzit in ultima vreme vocalize din partea criticilor, precum fostul ministru de finante Tanasescu, care si-a petrecut anul trecut prezicand „gauri in veniturile publice”.

Incercasera si ei sa colecteze mai mult cu metode de stanga (impozite mari, cu multe exceptii), dar s-a vazut ca solutia liberala era cea corecta: reducerea masiva a impozitelor, plus largirea bazei, dupa principiul „mai putin, de la mai multi”.

Chiar FMI s-a intors zilele astea la Bucuresti cam cu coada intre picioare, daca ati observat, dupa ce anul trecut plecase trantind usa, asa cum n-o facuse niciodata inainte, anticipand prabusirea Romaniei in abis.

Ba chiar, ciudatul domn Van der Mensbrugghe ne-a parat ulterior si la UE, ceea ce a provocat atentionari din partea comisarului Almunia si a unor europarlamentari care ne asteptau la cotitura, cum ca, vezi, Doamne, Bucurestiul practica „dumping fiscal” si reduce impozitele ca sa traiasca doar din pensia alimentara de la Bruxelles.

Uite ca n-a fost asa, ci pe dos: abia acum avem bani destui ca sa putem cofinanta tot ce am convenit cu Europa. Iar daca tot e vorba de dat sfaturi, poate n-ar fi rau ca exemplul nostru (si al slovacilor etc.) sa fie urmat si de alte tari cu deficite mari si fiscalitate impovaratoare, precum Italia.

Cu cat UE si FMI vor renunta mai repede la ideologia antibusiness sau jocurile politice ipocrite cu care s-au facut de ras anul trecut, cu atat mai bine pentru toata lumea, pentru ca restul de 90% din recomandarile lor sunt corecte si bine-venite.

Ceea ce nu inseamna ca e totul roz in Romania. Daca pe partea de venituri lucrurile au mers peste asteptari, trebuie sa fim ingrijorati de ce se intampla pe partea de cheltuieli a bugetului.

Am bestelit guvernul Nastase pentru cate in luna si in stele, dar macar un lucru bun trebuie spus despre ei: au lasat mostenire un deficit bugetar redus, adica au avut un bun control al cheltuielilor publice, chiar in anul electoral 2004. Asta e mare lucru, judecand dupa exemplul prost dat recent de Ungaria.

Puterea actuala incepe sa semene cu un pensionar peste care a dat norocul la loterie, se vede in bani si zice, „ce ma-sa, o viata are omul”.

Cresterea deficitului-tinta de la sub 1% la peste 2% e foarte curioasa in doar cateva luni. Daca sumele imense ce trebuie consumate pana la 1 ianuarie sunt investitii, atunci OK, doar ca nu prea vad capacitatea si marile proiecte care sa justifice rata asta fantastica de absorbtie.

Dar daca se vor duce in cheltuieli curente si in special salarii, atunci ne paste sigur scenariul maghiar. Si, in general, parca am astepta de la un guvern predominant liberal sa se poarte un pic altfel decat motanul la smantana si sa considere ca, in orice conditii, cu cat iau mai multi bani din economie, cu atat mai bine.

Este pana la urma un paradox ca social-democratii au guvernat cu un stat ce preleva 30% din PIB (ar fi vrut ei mai mult, dar n-au stiut cum), iar liberalii se duc entuziasti catre 40%, fara nicio jena, doar fiindca le-a vandut cineva o idee mai buna.

Daca Franta colecteaza peste 50%, asta nu e un argument sa facem si noi la fel de maine, pentru ca exista o limita de utilizare cu folos a fondurilor in administratie, la un moment dat. Tot ce trece peste aceasta limita sunt bani aruncati pe fereastra, nu un criteriu de succes.