Cristi Puiu le-a multumit femeilor care au lucrat la "Aurora"; "Wall Street: Money Never Sleeps" isi adoarme spectatorii

„Aurora” a avut azi prima proiectie din festival, din cele doua programate. Echipa numeroasa a filmului, prezentata de Thierry Fremaux, delegatul general al festivalului, a fost intampinata cu aplauze frenetice, iar Cristi Puiu chiar cu urale. Sala a fost plina, desi aproape in acelasi timp avea loc si proiectia de presa a lui „Wall Street: Money Never Sleeps”, de Oliver Stone.

„Cineastii tineri din Romania se cunosc toti intre ei si sunt prieteni. Daca veti merge la Bucuresti, veti da peste o generatie spontanee de regizori care fac an dupa an filme magnifice”, a spus in aceasta dimineata Thierry Fremaux, delegatul general al Festivalului de la Cannes (adica directorul lui artistic) invitand in scena numeroasa echipa a filmului „Aurora”. Si echipa a ocupat intreaga scena, ultimul fiind, in aplauzele si uralele intregii sali Debussy, Cristi Puiu.

„Va multumesc ca ati venit. Sunt foarte fericit sa fiu aici pentru ca am muncit mult la acest film pe care, daca imi amintesc bine, l-am inceput acum cinci ani, imediat dupa Moartea domnului Lazarescu. Multumesc intregii echipe si tuturor celor care ne-au ajutat, dar mai ales femeilor pentru ca am constatat ca la acest film au contribuit multe femei”, a spus Cristi Puiu, vadit emotionat.

Pentru prezentarea celui de-al treilea film al sau la Cannes, au mai venit de la Bucuresti: interpretii Clara Voda, Luminita Gheorghiu, Gelu Colceag, Constantin Dita, directorul de imagine Viorel Sergovici, monteurul Ioachim Stroe, producatoarea Anca Puiu (fiica mijlocie a cuplului, Ileana, joaca si in film, dar familia Puiu a venit si cu fiica cea mare, Smaranda, precum si cu mezina Zoe, nascuta acum o luna), producatorul Bobby Paunescu.

Proiectia cu „Aurora” care a urmat, a pus la incercare publicul salii Debussy. E un film mult mai greu decat „Moartea domnului Lazarescu” si mult mai lung – trei ore si un minut. Dar nu s-a iesit din sala asa cum s-a iesit, de pilda, acum patru ani, la precedenta prezenta la Cannes a cineastului roman. Al doilea film al seriei „Sase povestiri de la marginea Bucurestilor”, deschisa in 2005 de „Moartea domnului Lazarescu” (a carui tema era moartea) se ocupa acum de partaj, avand ca personaj principal un barbat al carui partaj dupa divort tocmai a luat sfarsit si a carui nevroza a ajuns la culme. Partaj inseamna insa in film mai ales incomunicare, esec de impartasire a gandurilor intre oameni, iar Cristi Puiu are grija sa ne convinga de asta punandu-ne la incercare limitele.

Filmul il urmareste pe acest barbat, Viorel, secunda de secunda. De-abia in ultima scena a filmului camera incepe sa se desprinda de el. Dar, chiar daca il vedem tot timpul pe erou, ce se intampla in mintea lui nu vom afla niciodata. Regizorul marturiseste in caietul de presa ca a avut la dispozitie cinci ore de material brut din care a aruncat doar doua. Cei care s-au plictisit in mare parte la „Politist, adjectiv” vor avea de furca.

Puiu il si „razbuna” pe Corneliu Porumboiu la final, dar scena respectiva nu e doar o reglare de conturi cu publicul „necultivat”, ci are un rol explicativ atat pentru poveste si pentru maniera sa de a o spune. Pentru acest film provocator, Cristi Puiu s-a documentat timp de doi ani discutand cu politisti, medici legisti sau procurori. Nu e povestea unei crime, spune el, pentru ca o astfel de poveste ar incepe unde se termina filmul sau.

Regizorul cauta, in schimb, sa inteleaga prin intermediul cinemaului ce ar putea sta in spatele gestului unei crime. Care e mecanismul? Cand incepe constientizarea sau regretul – daca ele exista? Motto-ul din caietul de presa e, de fapt, tocmai acesta: „Nu exista criminali, doar oameni care ucid.” Nu, Dostoievski nu e deloc departe de aceasta poveste hiper-realista despre un om obisnuit, atat de obisnuit incat oricare dintre noi ar putea fi in locul sau.

Cristi Puiu s-a incarcat si pe sine cu o greutate foarte mare: a ales sa interpreteze rolul principal (ceea ce, declara el, i-a dat o stranie senzatie schizoida). Personal, nu am reusit sa-l vad in film pe Viorel, ci tot pe Cristi Puiu. Personalitatea regizorului mi se pare mult prea puternica pentru a se putea ascunde in spatele unui personaj, fie el principal.

Banii nu dorm, dar publicul da

Am reusit sa vad totusi o parte din continuarea lui Oliver Stone la faimosul „Wall Street”, desi se suprapunea pe o portiune cu filmul lui Cristi Puiu. Nu m-a convins. Dupa atatea filme de autor, o mostra de cinema american mainstream e ca si cum ai infuleca un hamburger la McDonald’s pentru ca nu ai timp sa mananci scoici pe Croazeta.

„Wall Street: Money Never Sleeps” nu e prost facut, tocmai asta e, numai ca e un produs de consum facut din ingredientele care trebuie, amestecate cat timp e necesar. E sub nivelul filmului din 1987. Revenirea lui Gordon Gekko, care iese din inchisoarea in care intra in 1987, chiar daca are umorul ei (gardianul ii returneaza un „mobil” cat o caramida), are aerul unui come back obosit, improspatat cu tehnica de ultima generatie. Stim la ce sa ne asteptam din primele 10 minute, iar toti actorii sunt mult prea potriviti pentru roluri – dar ni se pare ca sunt asa si pentru ca am mai vazut in multe alte filme genul de personaje pe care le joaca.

Fata de filmul din 1987 care avea nervul lui si aerul rau al unui pusti obraznic si genial – functiona perfect de la inceput pana la sfarsit, te tinea in scaun chiar daca nu intelegeai toate detaliile financiare (Michael Douglas spune ca il vede ca pe o „povestire morala”), continuarea lui e neconvingatoare si pentru ca ataca acumularea de bogatii din anul 2000 incoace (care il intriga pe Oliver Stone) cu toate armele celei mai puternice industrii de film din lume.

Astfel ca celebra replica a eroului – „Greed is good” – nu prea mai are relevanta. Chiar daca se inspira din realitate, filmul abunda in situatii si elemente stereotipe, pierzand prea mult timp cu ele – vezi, de pilda, incercarile lui Gekko de a se reapropia de fiica sa, interpretata de Carey Mulligan, care il acuza de moartea fratelui ei. Oricum, filmul lui Oliver Stone – reprezentat la Cannes de regizor, Michael Douglas, Shia LaBoeuf, Carey Mulligan, Frank Langella – este proiectat aici in afara competitiei.