Cristi Puiu: "Nu-mi place cinemaul! Il urasc."

In cadrul masterclassului pe care l-a sustinut in cadrul festivalului „Cinema Romania Now”, organizat recent la Belfast de ICR Londra, inspiratorul Noului Cinema Romanesc a impartasit cateva dintre convingerile sale, printre care acelea ca pentru el conteaza mai mult documentarea decat produsul final si ca blestemul oamenilor e incomunicarea.

Iata o selectie a celor spuse de Cristi Puiu la Belfast:

– La inceput am crezut ca m-am nascut ca sa pictez. Nu stiu daca iubeam cinemaul, dar mi-a fost teama ca nu o sa-mi pot castiga existenta din pictura. Aveam prieteni cu care mergeam la Cinemateca, o institutie ciudata. Acolo am vazut, de pilda, „Portocala mecanica” in alb-negru si am crezut ca e un film alb-negru.

– Cand am vazut „Ingerul exterminator” al lui Bunuel, am inteles ca cinemaul nu e numai entertainment, dar „Stranger Than Paradise” a declansat in mine dorinta de a face cinema, mai ales din punctul de vedere al compozitiei.

– Dumnezeu ma iubeste, cumva ideile imi vin usor, nu intampin mari dificultati cautand povesti din care sa fac filme.

– Nu imi propun sa fac un anume film si nu imi place cinemaul. Il urasc. Nu imi place rezultatul, ci facerea filmului si documentarea. Sunt constient ca filmele mele sunt imperfecte. Toate filmele de pe planeta asta sunt imperfecte, dar ceea ce conteaza sunt intrebarile pe care ele le suscita.

– In 2003, cand a fost scandalul cu Centrul National al Cinematografiei, ma gandeam sa fac ciclul „Sase povesti de la marginea Bucurestiului” pe banii mei si pe VHS.

– Ce imi place in cinema nu prea are legatura cu cinemaul cat cu oamenii. E un drum lung, cu multe obstacole, iar unul dintre riscuri este acela ca poti deveni confuz si te poti amagi usor. Poti crede ca esti un zeu si ca toti spectatorii ar trebui sa te ridice in slavi.

– Cine face filme pentru public se inseala.

– Exista cei care nu stiu si care fac filme pentru a incerca sa inteleaga si exista apoi cei care cred ca stiu si care fac filme sa se dea destepti.

– Sunt convins ca traim in mintile noastre. Dar sunt optimist, cred ca oamenii sunt mai inteligenti decat credem, doar ca nu au curajul sa se exprime.

– Inclin sa cred ca nu sunt celebru si ca sunt doar un regizor din Europa de Est.

– Imi castig existenta din reclame pentru ca reclamele aduc bani, dar oamenii din publicitate nu ma prea iubesc.

– Cred ca, daca o sa ma reintorc in atelierul de pictura, o sa las cinemaul la spate. Ar fi prea mult pentru mintea mea sa le fac pe amandoua.

– Ascult muzica atunci cand lucrez. Imi place sa spun ca am 31 de zile de muzica in calculatorul de acasa.

– Alta capcana e ca, atunci cand scrii, iti vine foarte greu sa tai dintr-un scenariu bucatile care iti plac. Mie nu-mi place sa fiu deranjat cand lucrez, as omori pentru asta, dar obstacolele si capcanele vin dinspre memorie, nu din partea vecinilor.

– Tata a lucrat in administratia unui mare spital din Bucuresti, iar mama intr-o scoala pentru copii cu deficiente. Am copilarit in amandoua. Cand am fost operat de apendicita la 13 ani, am fost la Urgenta si am stat pe un pat de pe hol talpi in talpi cu un batran care a murit acolo.

– Problema scrisului e cum sa pui povestea pe care o ai in cap intr-un format de drama aristoteliana. Nu e suficient sa ai experienta pentru ca imaginea pe care o ai despre fragmentele de realitate creeaza imagini. Alte capcane vin din alte filme…

– Cinematograful realist e un mod de a te intoarce la viata. Asta e ceea ce ma intereseaza: sa fac din filmele mele o intoarcere la viata. Nu are legatura cu forma sau cu stilul. Cred ca filmele lui Bresson sunt realiste. La fel, cele ale lui Aki Kaurismaki. Acele filme care te fac sa iti pui intrebari despre viata sunt concrete, reale.

– De fapt, nu cred in actorie. Cred ca actoria e un mod de cunoastere, la fel ca regia sau pictura.

– Cu „Aurora” trebuia sa spun o poveste pe care nu am trait-o.

– Majoritatea criticilor au cautat vinovatii pentru moartea domnului Lazarescu. Tot ei au spus ca filmul trateaza despre sistemul de sanatate din Romania.

– Ca sa ajungi in lumea reala, ai nevoie de puterea constiintei si de inteligenta.

– Actorii spun: „Vreau sa fiu ca in lumea reala!” Le spun: „Dar nu poti fi in lumea reala!”… Cea mai mare provocare e sa fii. E foarte greu.

– Nu putem face nimic. Suntem blestemati. Nimeni nu ne spune din clasa I: „Nu va amagiti, n-o sa va puteti intelege intre voi”. De asta am facut „Aurora”.

– Nu-mi plac oamenii care isi povestesc visele sau filmele pe care le-au vazut, ca si cei care vorbesc despre copiii lor. Ma plictisesc de moarte.

– Viata e prea scurta. Un film, o opera de arta trebuie sa fie marturia prezentului. Nu am nimic impotriva flashback-ului, dar mi se pare o formula pretentioasa si neadevarata.

– Am o problema cu inscrisurile de pe ecran. „Germania, 1944.” Chiar?!

„Aurora”, al treilea lungmetraj al lui Cristi Puiu dupa „Marfa si banii” si „Moartea domnului Lazarescu”, si al doilea din ciclul „Sase povesti de la marginea Bucurestiului” va avea premiera romaneasca in aceasta primavara.