Criticii romani de film viseaza filme?

Potrivit site-ului dictionarviseonline.ro , sa visezi filme inseamna: „relaxare, dorinta de detasare si de a privi lucrurile cu pasivitate fara sa te implici; analiza si observatie.” Acelasi lucru il spune si acvaria.com, in vreme ce alte site-uri specializate din Romania nu dau nicio atentie filmului (desi dau fasolei sau felinarului).

Ideea unui sondaj printre critici legat de visele despre filme a venit firesc. Daca pui muraturi si toata ziua ai spalat castraveti, nu e normal sa te bantuie spalatul castravetilor si in somn? Criticii de film sunt platiti sa vada filme. Job-ul lor e sa stea in fotoliu – nu pasiv, cum zice Acvaria, ci atent si obiectiv.

Dar nu mica mi-a fost suprinderea cand cei cu care am vorbit s-au impartit in doua grupe distincte. Unii care nu au vise legate de film si altii, mai multi, care au. Alex Leo Serban, cel mai apreciat critic cinematografic de la noi, mi-a taiat-o scurt (desi suntem prieteni): Nu visez filme si nici nu-mi place sa-mi povestesc visele!

Nici Andrei Gorzo n-a avut multe de spus: Nu-mi notez visele si pe cele mai multe le uit. Prin urmare, putem presupune doar ca printre visele uitate s-au numarat si vise despre filme? E posibil ca acesti critici sa nu viseze filme pentru ca, judecand dupa definitia de mai sus, ei nu sunt niste spectatori de cinema indiferenti? Cristina Corciovescu a sugerat prima ideea creativitatii: Problema e ca nu visez niciodata filme, actori. Visez color si pe ecran lat, dar numai filmele din capul meu!

Sa fie criticul un nene (sau o tanti) care nu poate crea decat in vis pentru ca in viata diurna trebuie sa stea cu pixul rosu in mana? Valerian Sava: Eu am vise cinematografice prin factura lor intrinseca. Dimineata ma mir uneori cata subtilitate inventiva, cate surprize ale detaliilor, ce finete a incadraturilor si miscarilor „de aparat” au visele mele, ca si cum as avea in ele mai mult talent decat mi se pare ca am in realitate.

Oricum, visele mele nu sunt niciodata compilatii, nici „vise primite”. Sunt „creatii originale”, cum poate n-as fi in stare sa compun daca as face film. Deci nu-mi amintesc sa fi visat filme vazute pe ecran. Poate or fi fost ceva fragmente, dar mai demult si le-am uitat. Poate ceva din Antonioni cel de demult, cu Monica Vitti, sau, si mai demult, din Bardem, cu Lucia Bose, sau ceva cu Marina Vlady, tot de pe atunci.

Pentru colegul lui Valerian Sava de la „Observatorul Cultural” (si al nostru de la HotNews), Mihai Fulger, filmele numeroase vazute fac visele mai creative. Din pacate, eu unul nu prea imi amintesc la trezire plot-urile viselor, dar raman cu o senzatie persistenta, mai mult sau mai putin placuta. Daca seara vad un film care ma binedispune (un Chaplin sau un „Monty Python”, sa zicem), ma trezesc plin de energie si entuziasm.

Daca insa seara vad un film de autor greu digerabil (de pilda, un Fassbinder sau un Godard), dimineata parca nu imi vine sa ma ridic din pat. In copilarie, visam uneori actrite precum Brigitte Bardot sau Jane Fonda (tinere, desigur), insa nu-mi aduc aminte sa mai fi visat staruri de ani buni.

M-a amuzat ce-a scris Mihai. Imi si imaginam un cinefil spunandu-si: „Ce sa vad seara asta? Hai sa bag un Fassbinder ca sa dorm bine!” Sau o reclama la somnifer: „Consumati Godard zilnic, inainte de culcare! Face somnul mai odihnitor!”

Singura secventa de care imi aduc aminte este o scena foarte promiscua si dubioasa cu Glenda Jackson, intr-o toaleta insalubra, mai sinistra decit aia din „Trainspotting”. Visul se termina cu ceva ce parea sa anunte o partida de sex la verticala – cumva in vena dementa din „The Music Lovers” al lui Ken Russell, un film flamboaiant in care Glenda juca fara plasa de siguranta.

Eram in perioada in care vedeam si revedeam „The Music Lovers”, un film frenetic care figureaza in top ten-ul meu absolut, fara a fi un film perfect, spune Mihai Chirilov, care conduce Festivalul Transilvania si care digera kilograme intregi de filme.

El mai spune ca are vise cinematice (adica povesti care ar putea figura in film) si admite ca exista o secventa care il bantuie. Cea despre care a vorbit mai sus.

Si Anca Gradinariu are o un vis recurent, care e legat de cinema: Intru la un film faimos, pe care-l stiu foarte bine („Pe aripile vantului” sau „Taxi Driver”) si, in loc de filmul arhicunoscut, vad cu totul altceva pe ecran (aberatii).

Simt ca ma sufoc si incep sa strig in sala: Nu asta-i filmul! Da’ nu era asa! Sunteti pacaliti!, dar nu reusesc sa conving pe nimeni, pentru ca toata lumea se uita la mine ca la o nebuna. E foarte frustrant.

Magda Mihailescu, ani in sir cronicarul cinematografic al cotidianului „Adevarul” (devenit pe urma „Gandul”) a incercat pentru noi sa se autopsihanalizeze. A ajuns astfel la concluzia ca, visand o data ca scria despre un actor, e posibil sa fie obsedata mai mult de scrisul despre filme decat de filmele in sine.

De subiect mai mult decat de obiect. Odata, la inceputurile alfabetizarii in ale muncii la calculator, am pierdut in burta monstrului un lung articol despre Al Pacino. Tocmai despre el. Toata noaptea mi-a fost cutreierata de imaginea paginii mele din „Adevarul Literar si Artistic”, cu articolul inexistent despre Pacino si fotografia lui. O fi un si asta un fel vis, foarte harnic, inspirat din actualitate, ca un vrednic film realist.

Astazi chiar as vrea sa visez, sa-l revad pe Stefan Iordache, asa cum l-am predat amintirii, in decembrie anul trecut, la Festivalul de la Cairo, privind pierdut Nilul, din holul de clestar al hotelului.

Cuvintele Magdei Mihailescu taie „ecranul” scurt pe doi: exista realitatea si exista visele. Filmele sunt si ele niste vise. Cand cineva pleaca din lumea asta, el se refugiaza intr-un vis, ca intr-o paranteza care-l face nemuritor.