Criza din Kazahstan – Incursiune în istorie

Recenta criză din Kazahstan, poate mai puțin previzibilă prin propagarea și amploarea sa, a captat pe bună dreptate atenția analiștilor, fiind prin urmare atent monitorizată și dezbătută. Ideile de mai jos încearcă identificarea unor aspecte din istoria acestui spațiu eurasiatic, utile poate în fortificarea palierelor de analiză, cu atât mai mult cu cât am considerat relevant în a lectura și surse deschise din zona lingvistic-culturală de limbă franceză. Obiectivul a fost acela de a întregi pe cât posibil un studiu ce are ca fundament istoria, aceasta din urmă fiind, nu-i așa, “învățătoarea vieții”. Palierul analitic sus-menționat este fără îndoială timpuriu cu atât mai mult cu cât reverberațiile acestei crize sunt departe de a se fi estompat pe deplin. Asupra acestor subiecte s-au pronunțat de altfel mai mulți autori. Îmi îngădui să citez recentul interviu al lui Armand Goșu în care un loc important îl ocupă perpetuarea clanurilor kazahe („Ulî Juz”/”Orta Juz”/”Kașî Juz”) alături de observația potrivit căreia „perioada sovietică nu a reușit nivelarea vechilor structuri sociale.” Autorul merge și mai departe și menționează așa numitul “clan al Șapâraștilor” (din cadrul „Ulî Juz”) din care provine și fostul președinte Nazarbaiev.

Dintotdeauna, acest spațiu uman a fost imens și astăzi vorbim de o populație de aproximativ 19 milioane de locuitori la o suprafață de 2.724.900 km pătrați. În urmă cu mai multe secole, actualul teritoriu ce cuprinde Uzbekistan (cu vestitele orașe Samarkand și Buhara), Kârgâzstan, Kazahstan și regiunea Xinjiang din R.P. Chineză (aspect deloc neînsemnat) a fost parte a imperiului mongol, sub conducerea lui Djagatai, cel de al doilea fiu al lui Genghis-Han. În istoriografie, acesta apare și sub numele de Chagatai sau Tsagadai. Capitala statului său (Kashgaria) se numea Almarikh și astăzi este orașul Yining din regiunea Xinjiang.

În anul 1465, aproximativ 200 mii persoane, nemulțumite de conduita hanului uzbec Abilkhair și conduse de un anume Janibeg, au emigrat pe actualul teritoriu kazah. Aceștia, nomazi, au fost denumiți kazahi, cuvânt ce se poate traduce prin independenți. Următoarele două secole (mai ales sec XVI) au adus cu ele însele nu numai individualizarea unei imagini a kazahilor “stăpâni ai stepelor” și pricepuți călăreți dar și începuturile unui stat (kazah) independent, în stepele dintre Marea Aral și munții Altai, la est de Marea Caspică. S-au distins figurile hanilor kazahi Burunduk (1488-1509) și Kasim (1509-1518).

Semnificativ, poate până în zilele noastre, a fost procesul de divizare a kazahilor în trei Hoarde (Iuz/Juz) distincte, manifestat odată cu domniile succesive ale celor trei fii ai lui Kasim Han (1518-1538): Hoarda Mare (sud-estul Kazahstan-ului actual), Hoarda Mijlocie (regiunea centrală de stepă și estul Mării Aral) și Hoarda Mică (între Marea Aral și fluviul Ural). Elocvent este că acest din urmă fluviu (Ural, fostul Yaik) este unul euro-asiatic, se varsă în Marea Caspică și mărginește astfel cele două continente.

Ca elemente de organizare tribală, fiecare Hoardă era condusă de un han, acesta fiind asistat de șefi de trib numiți sultani precum și de bei sau batyri, în calitatea lor de șefi de clanuri ce compuneau respectivele triburi. Poziția hanului depindea în bună măsură de loialitatea sultanilor și batyrilor. Este de subliniat că, în pofida tentativelor de unire a Hoardelor (fiul Hanului Kasim pe nume Haqq Nazar ocupând chiar orașul Samarkand o perioadă), procesul de fragmentare politică a continuat. Singurul element coagulant a fost amenințarea așa numiților oirați (o grupare de patru triburi mongole mai cunoscută sub denumirea de djungari/Zuungar/dzungar). Hanul kazah Teuke (1680-1718) i-a învins pe aceștia din urmă datorită unirii temporare a celor trei Hoarde.

Bakyt Alicheva-Himy, în lucrarea sub titlul Kazakhstan: le retour aux origines?, explică printre altele semnificația modului de organizare socială și politică denumit Hoardă. Este vorba despre clanuri tradiționale ce s-au perpetuat inclusiv în contemporaneitate (sec. XX). În anul 1917 (unul revoluționar în Rusia) „Hoarda Mare era divizată în 10 sub-grupe și cuprindea un procent de 25% din kazahi; Hoarda Mijlocie cu 6 sub-grupe cuprindea 41% din kazahi iar Hoarda Mică, cu 3 sub-grupe 34% din kazahi.” Între aceste Hoarde, relațiile sociale au fost și au rămas destul de complexe, fiind evidente diferențele de apartenență (mulți demnitari au provenit din Hoarda Mare). În anii post-1991 (Kazahstan a fost ultimul stat fost sovietic ce și-a declarat independența, aspect deloc de neglijat în tratarea acestui subiect), fostul președinte Nazarbaiev a realizat necesitatea unei coeziuni la nivelul națiunii, pronunțându-se explicit împotriva „tribalismului.”

Istoria acestui spațiu a continuat să fie una complicată. Rusia țaristă, la care inițial kazahii au căutat protecție în fața amenințării mongole continue, a anexat teritoriul stăpânit de cele trei Hoarde (mijlocul secolului XVIII) și a început un proces de „sedentarizare forțată” ce a continuat, evident sub alte forme, și în perioada sovietică. Kazahstan a devenit „o zonă de ariergardă importantă”, fiind destinația finală a deportărilor, locație a uzinelor de armament (în perioada celui de al doilea război mondial) dar și teritoriu a cărui colonizare a fost stimulată (de Rusia) din motive economic-agricole. Acest aspect a fost unul obsedant în abordarea economică a decidenților sovietici dacă ne gândim la politica lui Nikita Hrușciov și cultivarea cerealelor în aceste ținuturi („campania de desțelenire a pământurilor” a fost lansată nu întâmplător în anul 1954 la Tselinograd/Astana/Nur-Sultan) dar și mai înainte, la politica stalinistă bazată pe represiune (foamete și deportări), pe sedentarizarea obligatorie a unui popor a cărui tendință nomadă a fost una ce ținea de propria sa istorie.

Interesant de semnalat, în contextul perioadei sovietice, este că de abia în anul 1936 (la 5 decembrie) s-a înființat Republica Socialistă Sovietică a Kazahstanului, „de vină” fiind alăturarea kazahilor și kârgâzilor. De fapt, kazahii au fost denumiți kârgâzi iar aceștia din urmă kara-kârgâzi, kara însemnând negru în limbile turcice. Inițial s-a constituit Republica Socialistă Sovietică a Kârgâzilor (RSSA). Legăturile între cele două state sunt extrem de strânse și astăzi, de altfel tulburările din Kazahstan fiind urmărite cu deosebită îngrijorare la Bishkek.

Începuturile noului stat independent Kazahstan s-au confundat cu ultimul deceniu al secolului XX. Implozia URSS s-a tradus printr-un vid ideologic și politic la care s-au adăugat (conform Bakyt Alicheva-Himy) clivaje sociale persistente și cumva caracteristice obsedantei tranziții: bogat versus sărac, urban versus rural etc. Noua identitate, coeziunea statului, preeminența laicității (inclusiv în alegerea drapelului național „fără niciun element de identificare religioasă”), un nou imn, o nouă Constituție (23 ianuarie 1993), o nouă capitală (Astana, inaugurată la 10 decembrie 1997 ca „simbol al renașterii și reînnoirii în toate domeniile”, acestea au fost cuvintele președintelui Nazarbaiev). Toate au fost gândite ca aspecte definitorii și vizibile ale emergenței unui actor statal la frontiera continentelor, în plus posesor de importante resurse.

Explicațiile acestor acte și decizii sunt multiple. Trebuie luat în seamă, de exemplu, îndelungatul proces de rusificare. Și astăzi, mai cu seamă în partea de nord a țarii, la Astana/Nur-Sultan, prezența rusă este de aproximativ 20% din populație. Până în anul 2003, Primar în Almaty a fost rusul Viktor Hrapunov iar până în anul 2000 Procurorul General și Ministrul pentru Probleme Sociale au fost de asemenea ruși. Nu poate fi trecută cu vederea întinderea teritorială foarte mare, ce aduce cu sine necesitatea unui efort centralizator politic și instituțional, apoi instabilitatea simbolizată inclusiv de existența succesivă a patru capitale de-a lungul unui secol (Orenburg 1920-1924, Kizil-Orda 1924-1929, Alma-Ata/Almaty 1929-1996, Astana/Nur-Sultan 1997- ).

Este extrem de importantă și coabitarea a două limbi vorbite în paralel dar concomitent: limba kazahă, apropiată de kârgâză, ambele din familia uralo-altaică, respectiv limba rusă. Este sugestivă în acest context, ca simbolistică (geo)politică, alegerea alfabetului, fiind preferat cel chirilic în Kazahstan și Kârgâzstan, în vreme ce Turkmenistan, Uzbekistan și Azerbaidjan au ales alfabetul latin. Pe fondul acestei complexități remarcabile, a avut loc și personalizarea regimului și constituirea unei elite restrânse de clan, elită constituită din apropiați ai președintelui Nazarbaiev. A se vedea ascensiunea fiicei sale, Dariga Nazarbaieva precum și fuziunea, în anul 2006, a partidului său, Asar, cu cel oficial Otan, apărând astfel noul partid oficial dominant, Nur-Otan.

O observație importantă trebuie făcută în legătură cu procesul de rusificare, inclusiv sub mantia ideologic-politică a sovietizării. Așa numita mankurtizare (depersonalizare) și creare a homo sovieticus a eșuat în Kazahstan. În 22 septembrie 1989 (URSS încă exista, perestroika era în plină desfășurare), a apărut „Legea Republicilor Socialiste Sovietice asupra limbilor” prin care s-a stipulat existența „limbii de Stat” (Gosudarstvennyy Yazyk) kazahe alături de „limba relațiilor interetnice” (Yazyka Mezhnatsional Nogo Obshcheniya) adică limba rusă. Normele respective au marcat eșecul istoric al marginalizării etnicității poporului prin recunoașterea identității etnice a statului kazah. Aceeași preocupare pentru coeziune statal-națională, pentru afirmarea particularității kazahe, avea să fie oglindită și de legile succesive privind limba kazahă. „Trebuie să facem toate eforturile pentru dezvoltarea limbii kazahe ce constituie principalul vector unificator al tuturor kazahilor”, spunea Nursultan Nazarbaiev în 1997. În 2007, același Nazarbaiev propaga ideea de „trinitate a limbilor” (Triyedinstvo Yazykov), adică necesitatea cunoașterii limbilor kazahă, rusă și engleză de către toți cetățenii.

Tulburările de la începutul acestui an au adus în prim-plan problemele unui stat a cărui funcționalitate anterioară, în ultimele trei decenii, a fost una destul de liniară, chiar dacă „asezonată” cu ceea ce Maximilian Hess identifica drept defecțiuni (malfunctions) ale acestui stat în tranziția post-sovietică: stagnarea politică îndelungată, constituirea și afirmarea unei elite cleptocratice, distribuția inegală a resurselor. Unul dintre marile pericole este reprezentat de posibilul exod al elitei de business în contextul reapariției demonstrațiilor ce pot căpăta caracter violent și urmate, poate, de intervenția străină. La acest punct este important faptul că există, fără îndoială, diferențe în percepțiile marilor vecini ai Kazahstanului (Federația Rusă, R. P. Chineză). Pentru Beijing, prioritare sunt securitatea energetică și interesele economice iar principala preocupare este în legătură cu securitizarea conductelor de gaze naturale ce tranzitează teritoriul Republicii Kazahstan. În privința Rusiei, autorul sus-menționat pune în evidență caracterul specific și limitat al intervenției militare de sprijin („forță suficientă pentru a îndeplini misiunea dar nu mai mult”).

Benjamin Levystone reliefează în media de limba franceză cauzele economice inițiale ale protestului cvasi-generalizat: „Guvernul a dorit încetarea subvenționării prețului gazului natural lichefiat pentru consumatori, cu sprijinul unei piețe ce, în locul său, ar fixa cotația. În ultimele zile prețurile litrului de gaz natural lichefiat au trecut de la 60 la 120 tenge. S-au dublat în câteva zile.” Autorul analizei respective observă însă și „respingerea populară a unei caste ce s-a constituit în jurul unei persoane ce a confiscat timp de 30 de ani toată puterea în țară”, alături de perceperea de către societate a existenței unei președinții bicefale în pofida retragerii (dacă nu aparente, cel puțin incomplete) a lui Nazarbaiev. Despre acesta din urmă, Levystone spune pentru publicul francofon că „nu a plecat niciodată cu adevărat de la putere”, ceea ce nu a putut împiedica acțiuni în stradă altădată de neconceput dar extrem de elocvente, cum ar fi dărâmarea statuii lui Nazarbaiev în orașul Taldykourgan. Citeste intreg articolul is comenteaza pe Contribuotrs.ro