Cronica de carte: Ce este filmul?

Mărturisesc că nu mi-a fost chiar foarte simplu să citesc cartea, de fapt primul volumul din seria Ce este cinematograful?, datorată francezului André Bazin. Parte a unui proiect editorial mai amplu născut din colaborarea dintre UNATC PRESS. Vizând traducerea integrală în limba română a cărții omonime în patru volume apărute, într-o primă ediție în Franța, între anii 1958 și 1962. Carte făcută din 65 de eseuri, studii, cronici însemnând numai o secvență, e drept, amplă, din activitatea de critic și de teoretician al filmului a intelectualului de orientare catolică ce a înnobilat prin scrisul său critica de artă.

Nu, vina pentru dificultatea încercată de mine nu îi aparține în nici un caz lui André Bazin. Și nu cade nici în sarcina traducătorilor în românește ai cărții. Eforturile lor fiind demne de toată lauda. Aceștia fiind Andreea Rațiu, Andrei Rus, Gabriela Filippi, Andreea Chiper și Andrei Gorzo, cel din urmă îndeplinind și rolul de coordonator al proiectului. Vina îmi aparține în exclusivitate mie. Voi dezvolta mai jos ideea.

În acest prim volum al seriei se găsesc nenumărate referiri la marile filme ale neo-realismului, André Bazin având o contribuție însemnată la definirea conceptului și la impunerea genului. La surprinderea și fixarea în cuvinte a stilisticii acestuia. Sunt comentarii la filme din perioada marelui mut, ajuns la apogeu în 1928, atunci când acesta ajunsese să fie o ‘’artă perfect adaptată la jena sublimă a tăcerii’’. Găsim și comentarii ample la filme sovietice, un fel de documentare artistice în care diverși actori îl întruchipau pe Stalin, contribuind în acest chip la construirea cultului personalității, denunțat în cronicile sale de Bazin. Aceasta survenind într-un timp în care în Franța era la apogeu pasiunea comunistă și în care Stalin avea întotdeauna dreptate. Așa cum susținea, între altele, marele Sartre. Am citit cu interes sporit studiul intitulat Introducerea într-o simbolistică a lui Charlot. Acel Charlot care, prin mustăcioara lui parcă l-a anunțat pe Hitler, extraordinar portretizat în Dictatorul. André Bazin a scris despre marele Orson Welles și despre filmul-mit al acestuia, Cetățeanul Kane. Ca și despre alți creatori și filme din cinematografia americană. A făcut-o într-un moment în care cinematografia franceză intrase într-un război nu întotdeauna chiar tacit cu aceasta. A făcut-o fără parti-pris-uri, fără elanuri desființatoare ca și fără să vrea a fi un fel de Gică-Contra.

Iată, în anul 1948, Bazin publica în Revue du Cinéma, exemplarul studiu William Willer sau jansenismul mizanscenei în care analizează din toate punctele de vedere îndeosebi filmul Cei mai frumoși ani ai vieții noastre. În opinia lui Bazin, Willer se individualizează prin faptul că nu are decât stil. Spre deosebire de confrați ai lui precum Capra, Lang, Ford care au și un stil, și manieră. De aici alunecarea spre pastițare. Așa încât Willer nu poate avea imitatori, ci doar discipoli. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro