Cronica de carte: Elita culturală românească și discursul antisemit interbelic

Încercând să aștern pe hârtie ceea ce cred la sfârșitul lecturii cărții Elita culturală românească și discursul antisemit interbelic, carte apărută la finele anului 2022 sub semnătura lui Alexandru Florian și a Anei Bărbulescu, prin colaborarea dintre Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” și editura ieșeană Polirom, am sentimentul că aș avea în mână un cartof fierbinte. Adică, oricum aș face, orice aș scrie, tot nu aș reuși să mulțumesc pe toată lumea.

Arareori, am avut sentimentul că, scriind o recenzie, mă aflu în situația de a-mi asuma atâtea riscuri.

Cartea este constituită dintr- o succesiune de șapte studii despre felul, nuanțele, în unele cazuri, etapele, ale discursului antisemit așa cum s-a manifestat el în scrierile, ieșirile în spațiul public, conferințele sau chiar în acțiunea practică a câtorva dintre cele mai mari personalități culturale românești din perioada interbelică. Celor șapte studii li se alătura o prefață semnată de Armin Heinen și un scurt capitol de concluzii intitulat Radicalismul de dreapta, un curent cultural interbelic la final. Capitol redactat de Aexandru Florian care, servindu-se de conceptul de reconversie pus în circulație de sociologul francez Pierre Bourdieu, încearcă să deslușească cum a evoluat discursul public al acelora câtorva dintre cei șapte intelectuali care au supraviețuit căderii regimului generalului Antonescu. Fie refugiind-se din țară, fie reintegrându-se într-un anume fel în societatea românească, după ispășirea unor pedepse constând ani grei de închisoare.

Alexandru Florian scrie despre Mircea Vulcănescu și Vintilă Horia, Ana Bărbulescu se ocupă de Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu și Nichifor Crainic. E, de fapt, vorba, în majoritate, despre actualizarea unor cercetări mai vechi, apărute în publicații, poate de mai mică circulație, preponderent în limba engleză.

Așa aflăm ori ni se înmulțesc informațiile, iar autorii aduc în sprijinul lor dovezi concrete, imposibil de contestat, despre cât de puternic s-a inflamat în timp discursul antisemit al lui Octavian Goga (de aici și jocul de cuvinte Goga cpntra sinagoga), cum Nae Ionescu, care nu s-a înscris vreodată în formațiunile legionare, deși a fost anexat ca ideolog al acestora, a nutrit puternice convingeri antisemite, dovedite, printre altele , în celebra prefață la romanul lui Mihail Sebastian De două mii de ani, prefață pe care Ana Bărbulescu o analizează meticulos și argumentat, sau cum în convingerile lui Nicolae Iorga au existat trei etape, dintre care cea de mijloc a fost cea mai puțin radicală. Mai aflăm și cum Nichifor Crainic a trecut, după anii de închisoare, în slujba discursului partinic comunist a cărui goarnă a fost revista Glasul Patriei . o publicație despre care avem la dispoziție cartea Anei Sălăjan. Capitolul dedicat lui A.C. Cuza nu ridică probleme, fostul profesor de la Universitatea ieșeană fiind unanim socotit un antisemit notoriu.

Firește, cele mai fierbinți capitole, cele mai deschise reinflamării unor controverse, sunt cele dedicate lui Mircea Vulcănescu și Vintilă Horia. Nume puse la index îndată după august 1944, revenite în actualitate, redescoperite după Revoluția din 1989. E vorba despre intelectuali ale căror texte au fost rapid publicate de edituri de marcă. Și Vulcănescu, și Vintilă Horia au avut parte de exegeze minuțioase, au beneficiat de tot ceea ce aduce cu sine tentația față de fructul la care multă vreme a fost interzis accesul. Și unul, și celălalt au fost condamnați de justiție după 1944-1945, Vulcănescu a fost arestat și a pierit în închisoare, Vintilă Horia a trăit o perioadă în Franța și cel mai mult în Spania, loc în care și-a propagat pe mai departe convingerile fasciste și antisemite, profitând, susține Alexandru Florian, de protecția fie ea și indirectă a regimului franchist. Mai corect spus, a ideologiei acestuia. În biografia lui Vintilă Horia a intervenit și episodul premiului Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Un premiu anunțat, însă niciodată acordat de facto în condiții pe care capitolul din carte dedicat autorului acestuia le descrie cu lux de amănunte.

E în afara oricărei îndoieli că atât Vulcănescu cât și Vintilă Horia au nutrit puternice sentimente antisemite. Cărora nu au pregetat să le dea expresie în nenumărate texte apărute în publicațiile de extremă dreaptă din interbelic. Publicații, s-o recunoaștem, deloc puține. Mircea Vulcănescu a făcut parte din guvernul Antonescu, a fost subsecretar de Stat la Finanțe, iar jurnalele Consiliului de Miniștri nu arată că ar fi manifestat vreo opoziție la măsurile anti-semite ordonate de Cnducătorul Statului. La rândul său, Vintilă Horia i-a admirat pe Hitler și pe Mussolini, l-a cauționat moral și jurnalistic pe generalul Antonescu, a aplaudat distrugerea evreilor și a URSS.

Cum spuneam, și Vulcănescu, și Vintilă Horia au fost condamnați penal. Condamnarea a stârnit nenumărate controverse, mulți fiind aceia ce acuză o puternică intervenție a politicului. Chiar și înainte de 1948, comuniștii controlau justiția, țara era deja supusă sovietizării, Moscova își impunea dorințele prin Comisia Aliată de Control și prin servanții comuniști din țara destinată sovietizării. Apărătorii lui Vulcănescu și Vintilă Horia acuză caracterul politic al proceselor și al condamnărilor, acuzatorii lor, inclusiv Alexandru Florian, îl neagă. De aici dispute, de aici periodica revenire în actualitate și condamnarea omagierilor simbolice ale celor doi intelectuali. Acuzatorii vor excluderea lor totală, punerea lor completă sub obroc, formulează noian de acuze la adresa celor celor ce le vor păstrate în actualitate numele. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu la Marilena Rotaru fiind cei cărora li se fac în carte, și nu doar acolo, adevărate procese de intenție. Se ajunge până acolo încât un subtitlu din capitolul consacrat lui Mircea Vulcănescu se cheamă, după părerea mea, inacceptabil, grosier, România- o țară defazată pe autostrada memoriei. Ni se reamintește că în vreme ce scrierile lui Vulcănescu și Horia sunt reeditate, iar numele lor apare pe frontispiciul unor licee, fostul cancelar german Angela Merkel a scos din biroul ei lucrări semnate de Emil Nolde. Posibil. Numai că Merkel are multe alte vine. Îndeosebi în relația ei cu Putin. –

Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro