Cronica de carte: Jurnal parizian retroactiv (Adrian Cioroianu, Frumoasă era Sena pe sub florile mele)

Universitar, istoric (lui îi place să spună că e doar profesor de Istorie) al comunismului românesc și nu numai, expert în “geopolitica Matrioșcăi”, fost ministru de Externe, fost membru PNL și fost senator, fervent analist politic, expert în diplomație culturală, acum manager cultural, autor al unui roman de dragoste cu smochine și cu pescăruși, Adrian Cioroianu a publicat recent o nouă carte. Care se cheamă Frumoasă era Sena pe sub florile mele, are subtitlul Notele unui ambasador român la Paris între Bataclan ’15 și Covid -19 și a apărut în 2023 la editura bucureșteană Curtea veche.

Autorul are grijă să ne lămurească asupra semnificației titlului doar în ultimele pagini (așa ca în policier-uri) și asta nu tocmai degeaba. În primul rând pentru că volumul poate fi citit și ca decontarea editorială a unei aventuri diplomatice pariziene de cinci ani și jumătate. Spun aventură fiindcă nu cred că e chiar foarte simplu și nici comod să faci diplomație culturală în vremuri problematice, adică nu doar interesante, ca cele despre care vorbea Camus, în calitate de ambasador al României la UNESCO. Iar dacă cea mai mare parte a timpului Adrian Cioroianu și-a petrecut-o în sediul misiunii românești de la UNESCO, ceea ce îndeobște numim cu sintagma timp liber s-a consumat la etajul al cincilea al unei locuințe dintr-o clădire “cu fațada deschisă spre cheiul drept al Senei “. Apartamentul rezervat ambasadorului avea un balcon îngust care permitea aranjarea unor jardiniere. Or, tocmai aceste jardiniere, Sena și doamna Vanessa, la concierge, au figurat printre puținele dacă nu certitudini, măcar repere fixe de care a avut parte autorul cărții în cei cinci ani de rezidență în orașul de pe malurile Senei. Care ne spune, la un moment dat Adrian Cioroianu, este și nu este Franța. Și care nici nu a fost întotdeauna une fête, așa cum îl socotea odinioară Hemingway.

În rest, de fapt le grand reste, au fost o serie de evenimente, petrecute fie la Paris, fie la București (orice ambasador este condamnat să trăiască într-un simbolic dar și real entre-deux), notate la timpul în care s-au produs și recapitulate, comentate în cele aproape patru sute de pagini ale cărții. Care nu e nicidecum una de memorii (Adrian Cioroianu e mult prea tânăr pentru asta) și nici chiar un jurnal tipic. Ci, mai degrabă, unul retroactiv.

Care au fost principale repere istorice ale acestei aventuri? La București, repetatele schimbări de guvern (conduse de, pe atunci, independentul Dacian Cioloș, de pesediștii Sorin Grindeanu, Mihai Tudose și Viorica Dăncilă și, în final, de liberalul Ludovic Orban), guverne care nu s-au caracterizat tocmai prin continuitatea opțiunilor în privința politicilor culturale (și asta s-a reflectat, de pildă, și în atitudinile contradictorii în privința dosarului Roșia Montana, dosar care, din fericire, s-a finalizat cu bine, așa cum s-au finalizat și altele, inventariate în ultimele pagini ale cărții), și schimbările de la vârful Ministerului de Externe. Ca și de la vârful Ministerul Culturii. Despre feluriții miniștri ai Culturii (Vlad Alexandrescu, Corina Șuteu, Ionuț Vulpescu, Lucian Romașcanu, George Ivașcu și Bogdan Gheorghiu) și despre (câteodată) avatarurile colaborării cu aceștia Adrian Cioroianu produce pagini mai mult decât interesante. În unele cazuri chiar acide ori măcar savuroase.

La Paris, povestea pe care ne-o împărtășește acum Adrian Cioroianu și care nu este, nu are cum să fie chiar întotdeauna cea mai frumoasă a început cu atacurile teroriste de la Bataclan, a continuat cu surpriza alegerii la Elysée a lui Emmanuel Macron, cu agitațiile produse de așa-numitele gilets jaunes, cu nemulțumirile adesea violent exprimate legate cu schimbarea vârstei de pensionare.

Ce a legat în acești cinci ani și jumătate Parisul și Bucureștiul (pe alocuri Parisul și Craiova), dincolo de acțiunile oficiale, a fost pandemia. Care a modificat substanțial ritmul vieții și despre aceste schimbări cu consecințe pe termen lung produce notații interesante semnatarul volumului ce face obiectul acestor însemnări.

Notațiile acestea, cum spuneam, dezvoltări ale unor note luate sur le vif, adică în timp real cum se spune la noi în ultima vreme, sunt când ironice sau auto-ironice, când ghidușe, Devin pe neșteptate serioase pentru că vremurile au impus asta. Autorul lor se metamorfozează instantaneu, ilustratele vii, colorate se transformă brusc în analize politice sau istorice dintre cele mai serioase. Referitoare, de pildă, la “acea seară care a schimbat secolul francez” (seara atacurilor teroriste din 13 noiembrie 2015), la turnurile neașteptate pe care le poate lua jocul politic (cazul Fillon), încă o dovadă că au dreptate americanii atunci când susțin că nimic nu e gata până nu e gata, la cât de repede o personalitate contemporană se metamorfozează azi în reper istoric (cazul Mitterrand), sau la cât de puțin durează sprijinul popular în viața politică de astăzi. Ori la cât de ușor fi putut dispărea de pe suprafața pământului și din geografia Parisului o legendă. Celebra Notre Dame de Paris.

Adrian Cioroianu plonjează și în istoria mișcării dadaiste, a lui Tristan Tzara, istorie intim legată cu aceea a lui Lenin, a vagonului blindat care l-a dus pe acesta de la Zürich în Rusia deja pradă a tulburărilor revoluționare, și în actualitatea tristă a dispariției librăriilor cu tradiție (nu, nu am ajuns încă totuși în situația despre care Llosa în excepționala lui poveste Vânturile) ori a reducerii spațiului acordat bibliotecilor personale și aceasta deoarece spațiul costă!, și în recapitularea avatarurilor exitenței buchiniștilor (aceia despre care a scris atât de frumos acum o sută de ani și mai bine Anatole France în Le crime de Sylvestre Bonnard), și în aceea a festivalului de la Cannes

Adrian Cioroianu esre ceea ce se cheamă un bon viveur și un veritabil gourmet. Și aceste lucruri își au locul lor în povestea cu Sena și cu florile. Știți povestea cu nimic ce e omenesc nu îmi e străin. Cartea e asemenea unui mozaic, are alură de puzzle, e caracterizată prin utile ruperi de ritm, contează pe complicități cu cititorul căruia îi împărtășește ce e nou sau, mă rog, ce a fost nou pe la Paris. Așadar, cartea merită citită. E utilă. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro