Cronica de carte: O istorie a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica de Stat sau Biserica în Stat 1918-1923 de Oliver Jens Schmitt

Aștern pe ecranul computerului aceste însemnări prilejuite de lectura cărții O istorie a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica de Stat sau Biserica în Stat 1918-1923, apărută sub semnătura istoricului austriac Oliver Jens Schmitt la editura bucureșteană Humanitas, în dimineața zilei de luni, 22 mai.

Volumul, consistent, de mai bine de 450 de pagini, se găsește în standurile librăriilor de aproape trei săptămâni și-lucru curios!- de atunci nu a ieșit în spațiul public nici măcar o singură recenzie datorată unui profesionist al scrisului istoric. Cel puțin o astfel de analiză mie îmi este necunoscută. Să fie oare atât de neinteresantă cartea, să fi lăsat oare ea indiferenți istoricii, fie ei mireni sau oameni ai Bisericii? Să nu fi stârnit provocatoarea cercetare a lui Oliver Jens Schmitt nici măcar cea mai fragilă, mai elementară emoție în rândul oamenilor de specialitate?

Nici vorbă. Reacții au fost, au fost și emoții, au fost și replici, au fost și drastice puneri la punct, însă mai toate s-au consumat pe rețelele sociale. Multe dintre ele au luat forma unor atacuri la persoană. Ce s-a spus, de fapt? Că nu Oliver Jens Schmitt, care nu e nici român, nici ortodox și care a formulat destule obiecții la adresa BOR într-o carte anterioară (cf. România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Editura Humanitas, București, 2018) ar fi fost cel mai îndreptățit să scrie o astfel de carte. Că semnatarul ei are o pregătire de medievist și nicidecum una de istoric al ortodoxiei. Carevasăzică este un neavenit. Că Oliver Jens Schmitt este parte dintr-un complot anti-BOR și anti-ortodoxie plănuit de Gabriel Liiceanu și de Humanitas. Un membru corespondent al Academiei și profesor universitar clujean a mers până acolo încât a scris pe facebook că cercetătorul austriac reprezintă noul instrument de luptă (de luptă împotriva cui, a românilor, a românismlui și a ierarhilor?) al d- lui Liiceanu, după ce profesorul Lucian Boia ar fi devenit inutilizabil. Un altul, adică tot un istoric, a afirmat că Oliver Jens Schmitt nu poate scrie o carte serioasă de vreme ce odinioară ar fi publicat un volumaș despre skandenberg. Un al treilea a condamnat vehement scrierea, deși a recunoscut că nu a citit-o, promițând însă că o va face. Cu un creion și cu o coală A 4 la îndemână. Cineva a sesizat câteva erori de informație strecurate în cele câteva pagini consacrate problemei Rugul Aprins. Altcineva le-a difuzat și comentat. După ureche. Critica se face la noi, chiar și pe chestiuni serioase, așa, din vorbă-n vorbă.

Nu mă îndoiesc că omisiuni, erori de informație există. Cu atât mai mult cu cât Oliver Jens Schmitt nu adoptă nici un moment poziția de om deținător al adevărului absolut. Nu se prezintă drept infailibil. Schmitt recunoaște și nu o dată, ci în câteva rânduri că a trebuit să înfrunte precaritatea cercetărilor anterioare, absența unor studii de caz detaliate. Iată și eu pot semnala o omisiune. Atunci când scrie despre relația dintre Statul Român, BOR și Vatican, Oliver Jens Schmitt nu face nici o referire la vizita din 1968 a premierului Ion Gheorghe Maurer, la primirea acestuia de Papa Paul al VI lea. La fel cum trece sub tăcere și vizita din 1973 la Sfântul Scaun al Elenei șI Nicolae Ceaușescu. Faptul că “academiciana” a vizitat Capela Sixtină. Ca și eșecul Vaticanului în dorința justificată de modificare a tratamentului impardonabil de care au avut parte greco-catolicii români. Iar acest tratament ar fi trebuit să beneficieze de o analiză serioasă mai întâi în cadrul BOR. La fel cum ar fi trebuit serios cercetată implicarea BOR în Holocaust.

Cartea lui Oliver Jens Schmitt prezintă istoria BOR, a relației acesteia cu Statul, cu politica, cu mai marii vremii, semnalează greșelile defel puține comise de ierarhi față de credincioși și enoriași ca și față de clerul inferior, diferențele dintre ierarhi și preoții obișnuiți, luptele generaționiste, abaterile comportamentale ale Sfântului Sinod sau ale unor patriarhi care au fost ori s-au prefăcut amici ba cu legionarii, ba cu comuniștii, realizând condamnabile punți între cele două extreme (cel puțin doi patriarhi au trecut vesel de la unii la alții și au servit cu condamnabil elan dictatura lui Nicolae Ceaușescu) nu doar din 1918, cum ne previne un subtitlu, ci încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Adică de la secularizarea averilor mânăstirești. Istoricul austriac relevă diferențele existente între Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina, diferențe ce au ridicat probleme după Unirea din 1918. Actul de la 1 Decembrie nu le-a rezolvat instantaneu pe toate. Nici perioada interbelică marcată de dictatura regală, Statul național-legionar și dictatura antonesciană nu au fost chiar foarte calme. Carol al II lea voia să instrumentalizeze BOR, patriarhul Miron Cristea i-a stat alături, legionarii au avut succes la tinerii clerici, Antonescu a nutrit o atitudine mai curând ostilă, chiar disprețuitoare la adresa BOR. Discutarea tuturor acestor teme, lămurirea lor în profunzime nu e deloc simplă, Însă Oliver Jens Schmitt are de mai multe ori grijă să precizeze că cele mai mari probleme de documentare le-a avut cu privire la alte două perioade. Mai apropiate în timp de zilele noastre. Cea începută odată cu preluarea puterii totale de către comuniști, îndată după izgonirea din țară a Regelui Mihai, și cea de după decembrie 1989. Când nu a fost chiar Raiul pe pământ pentru cercetători.

Accesul la arhivele BOR ale cercetătorilor mireni e cvasi-imposibil, BOR însuși s-a angajat într-o consistentă operație de cosmetizare a propriei ei istorii, aceeași BOR neagă vehement stavilele puse de ea însăși în deschiderea României spre Occident și desolidarizarea multor ierarhi de acțiunile și salvatoare, și disperate ale patriarhului Nicodim Munteanu. BOR îi ridică statui și îl prezintă drept mare înțelept și model de conduită în vremuri de restriște pe Justinian Marina, cunoscut sub eticheta de Patriarhul Roșu. Tot BOR ascunde colaborarea ierarhilor în vederea reușitei operațiunii de compromitere și scoatere în afara legii a Bisericii Greco-Catalice. Și același BOR găsește noian de justificări pentru acțiunile și atitudinea pro-comuniste și pro-Ceaușescu ale patriarhilor Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu.

După 1989, adică după o scurtă perioadă de derută, după o retragere din funcție numai de formă a lui Teoctist acesta a revenit în forță, a devenit aliatul lui Ion Iliescu, al FSN și al partidelor derivate din acest nucleu neo-comunist. BOR l-a sprijinit în alegeri nu doar pe Iliescu, ci și pe Victor Ponta. E drept că atunci când alegerea în funcția de președinte a lui Klaus Iohannis a devenit aproape evidentă, BOR a dat o declarație ce voia să repare ceea ce mai putea fi reparat. BOR nu a sprijinit stânga neocomunistă dezinteresat. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro