Cronica de film: 1986 – un an pierdut. A fost doar unul?

Încep însemnările mele consacrate filmului Anului pierdut 1986, scris și regizat de Ligia Ciornei, cu câteva detalii de ordin istoric a căror rememorare mi se pare absolut obligatorie.

În anul 1957, autoritățile române (suntem în epoca Dej) au dat o lege ce legaliza întreruperile de sarcină. Se permitea astfel avortul la cerere care fusese interzis în 1948, adică la scurtă vreme după ce Partidul Comunist sau, mă rog, PMR, se înstăpânise complet peste România și cetățenii acesteia.

9 ani mai târziu la o plenară a Comitetului Central al Partidului, plenară desfășurată undeva pe malul mării, Nicolae Ceaușescu, de un an secretar general al PCR, a ținut o cuvântare în care își exprima îngrijorarea față de situația demografică a țării. Câteva zile mai târziu, sub semnătura lui Chivu Stoica, pe atunci președinte al Consiliului de Stat, apărea Decretul –Lege nr. 770. În motivația respectivului Decret se putea citi: Având în vedere că întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu consecințe grave asupra sănătății femeii și aduce mari prejudicii natalității și sporului natural al populației, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează… La alineatul 1 era scris: Întreruperea cursului sarcinii este interzisă, iar în articolul 7 se spunea: Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în alte condiții decât cele prevăzute în acest Decret constituie infracțiune și se pedepsește potrivit dispozițiilor Codului Penal.

Răspunzând intențiilor megalomanice ale celui ce se pregătea să reinstaureze dictatura personală, Decretul avea să înregistreze consecințe imediate. Nu era vorba însă doar de un nemaintâlnit spor natural al populației, observat încă din anii 1967 sau 1968, ci și de un număr infinit de drame sau tragedii. Care însă nu au interesat defel partidul. La scurtă vreme a fost sărbătorită cu fast nașterea copilului ce ridica populația țării la 20 de milioane. S-a pus atunci în mișcare o întreagă mașinărie de propagandă, s-au produs filme fals documentare, emisiuni festive de radio și de televiziune. Ceaușescu nutrea dorința ca fiecare femeie să nască cel puțin 4 copii, astfel încât populația României să ajungă în scurtă vreme la 30 de milioane de locuitori. Cei născuți în primii ani de după publicarea Decretului cu pricina erau numiți decreței.

Dincolo însă de ceea ce spuneau propagandiștii partidului, era vorba despre un experiment social criminal, de mare anvergură, comparat după Revoluția din decembrie 1989 cu acel Lebensborn, lansat în 1935 de Heinrich Himmler.

20 de ani mai târziu după decretul 70/1966, în ultimele zile ale lunii aprilie anului 1986, agențiile de presă occidentale transmiteau știri îngrijorătoare referitoare la un posibil accident nuclear de mari proporții ce s-ar fi produs la Centrala de la Cernobîl. Autoritățile sovietice au încercat la început să îl ascundă (suntem în primul an al regimului Gorbaciov), iar mai apoi să îi minimalizeze și proporțiile, și consecințele. La fel au procedat și autoritățile de la București, secretomania comunistă fiind peste tot aceeași. Doar în ziua de 1 mai, mediile de informare românești au furnizat primele știri despre ceea ce se întâmplase. Cu toată prudența, parcimonia și limitările din specificul vremurilor. Numai că populația României știa deja destule de la posturile oocidentale de radio cu emisiuni în limba română.

În prima secvență a filmului Anul pierdut 1986, film scris și regizat de Ligia Ciornei și a cărui acțiune se petrece majoritar într-un sat românesc, mizer, cvasi-anonim, uitat de lume, vedem o femeie binișor trecută de prima tinerețe, cărând cu mare greutate o valiză imensă. Vom afla ceva mai încolo că femeia ( o interpretează fără cusur Isabela Neamțu) are undeva spre 40 de ani, că e învățătoare, că e măritată cu un marinar de cursă lungă. Întâmplător îi iese în cale un bătrânel pe nume Vasile ( acesta e savuros jucat de Valer Dellakeza) care are în mână un mic aparat de radio cu tranzistori. Căruia spre a-i amplifica recepția i-a pus în chip de antenă o furculiță. Vasile e cel care îi furnizează Irinei primele informații despre accidentul de la Cernobîl. Despre care aflase și el de la Radio Europa Liberă. Vasile e, pesemne, specializat în vești rele căci tot el va fi acela ce îi va aduce femeii știrea că un vapor de mare tonaj, aflat sub pavilionul Republicii Socialiste Române (nu pot să nu observ cu cât spirit comic spune și repetă Valer Dellakeza numele țării) s-ar fi scufundat. Soțul femeii, pe nume Yannis, e ofițer de marină și s-ar putea număra printre victime. E jucat firesc de Gavril Pătru.

Știrea vine într-un moment de epicriză. Irina e însărcinată, iar soacra ei, medic de profesie, dar și activist de partid, real sau numai de formă complet devotată comunismului, oricum o femeie dură, sensibilă mai curând la gura lumii decât la suferințele umane, întruchipare a omului nou pentru care minciuna și neomenia înseamnă lege (desenată în linii ferme de Victoria Cociaș), încearcă să își convingă nora să avorteze. A convocat în acest scop și o specialistă (Oana Pușcatu) care ar trebui să își facă meseria ilegală. Și aceasta în orice condiții (puțin contează că la dispensar nu există anestezic) și indiferent de consecințe.

Scena e atroce, e una- cheie a filmului. Regizoarea insistând asupra pregătirilor pentru buna desfășurare a operațiunii. Se iau tot felul de măsuri de precauție. Se acoperă geamuri. Irina refuză avortul, își asumă astfel chiar și primejdia de a da viață unui copil cu handicap, tarat de norul nuclear. Pe moașă o apucă frica. Filmul fiind astfel unul nu doar despre alegeri capitale, despre ezitări și lașitate (Yannis), dar și despre curaj și demnitate (Irina), despre conformism și minciună (soacra Marcela), despre lucruri teoretic firești, normale însă interzise în comunism. Un regim ce refuza normalitatea. Anul pierdut 1986 e însă îndeosebi un film despre frică și dezumanizare, despre alterarea ideii de familie. Despre urâtul de toate zilele din comunism. Despre viața ca de închisoarea zilnică, una fără gratii vizibile. Închisoare făurită și garantată de umanismul, etica, echitatea și legalitatea socialiste. Dar și despre felul în care s-au perpetuat toate acestea până azi. Fiindcă povestea nu se oprește nici în 1986, nici în secvența prelungă de la malul mării.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro