Cronica de film: Acum mai bine de 40 de ani, undeva în România. Tipografic Majuscul, de Radu Jude

O lege datând din anul 2005, adică de pe vremea când regizorul Tudor Giurgiu era președinte-director general al instituției, obligă Televiziunea Română să vireze o parte din banii încasați din publicitate în conturile organismelor ce se ocupă cu producerea filmului românesc.

Mi se pare atunci mai mult decât firesc ca, în contrapartidă, TVR să aibă anumite facilități fiscale în vederea achiziționării și difuzării producțiilor astfel finanțate. Asta după ce, desigur, s-a scurs acea perioadă de timp în care se presupune că un anume film ar fi proiectat în cinematografe. Iar cum numărul respectivelor săli este tot mai mic și proprietarii lor se dovedesc a fi foarte puțin interesați de promovarea producțiilor autohtone, cred că TVR are chiar obligația să își asume sarcina difuzării.

A fost o vreme când a făcut-o, pe urmă a intervenit o lungă, o de neiertat sincopă. Așa că am tot văzut și revăzut filmele lui Sergiu Nicolaescu (și nu doar ale lui), mai nici una dintre conducerile trecătoare ale instituției din Calea Dorobanților nr. 191, nefiind defel deranjată de caracterul lor toxic. De faptul că cele mai multe dintre ele, chiar dacă aveau în distribuție mari actori, sacrificau, falsificau adevărul istoric în numele priorității propagandei și educației comuniste. Nu mai departe decât în ziua de 1 Decembrie 2022 pe TVR 2, s-a redifuzat Mihai Viteazul, asta în vreme ce pe TVR 1 s-a transmis o însăilare patriotardă, cu Irina Păcurariu și Toni Grecu la timonă, care mai mult ca sigur ar fi fost pe placul și al familiei dictatoriale, și pe acela al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Sigur, în Mihai Viteazul, Amza Pellea a făcut un mare rol, tot la fel cum Toma Caragiu a fost absolut formidabil în Actorul și sălbaticii. Asta nu înseamnă însă că acele filme și nu numai ele făceau din istorie un fel de gumilastic întins așa și atât cât o dorea propaganda comunistă.

Numai că nu criticarea TVR și a conducerii sale haotice ce se manifestă ca atare și în mandatul d-lui Dan Cristian Turturică, un ins care recent a avut inspirația proastă de a și-o asocia la conducere pe nemuritoarea Carla Tompea, vreau să vorbesc în comentariul meu de astăzi. Intenționez, din contră, să dau seama despre o faptă bună cu speranța că diriguitorii Televiziuni publice vor face astfel încât să o permanentizeze in grila de programe a recent relansatului canal TVR Cultural.

Joia trecută s-a difuzat filmul Tipografic Majuscul, regizat de Radu Jude. Film al cărui scenariu a fost scris de același Radu Jude în colaborare cu Gianina Cărbunariu. Filmul e de dată relativ recentă (2020), a rulat nedrept de puțin în cinematografe așa că și eu, ca atâția alții, am avut parte de o premieră.

Cunoșteam dinainte în bună măsura povestea. Una strict autentică. Și aceasta fiindcă ea a fost scrisă și spusă de Gianina Cărbunariu într-o piesă pusă chiar de ea însăși în scenă, în stagiunea 2013/2014, la Teatrul bucureștean Odeon. Gianina Cărbunariu aflase despre actul și singular, și exemplar al elevului botoșănean Mugur Călinescu dintr-o carte a istoricului Marius Oprea. Carte ce se cheamă Șase feluri de a muri. De altminteri, filmul la realizarea căruia Gianina Cărbunariu deține, cum spuneam, rolul de co-scenaristă (ea are și o apariție episodică pe peliculă) amintește pe alocuri de regia spectacolului de teatru, doi dintre actorii de atunci figurând și în această distribuție. E vorba despre Silvian Vâlcu (care îl juca în spectacol pe Mugur Călinescu) și de Alexandru Potocean.

În toamna anului 1981, Mugur Călinescu, elev al Liceului August Trebobiu Laurian, a pus pe jar întreg aparatul de Securitate al județului Botoșani. Cineva, o persoană neidentificată, scria, la adăpostul nopții, pe zidurile unor instituții publice, tipografic majuscul inscripții calificate drept neconforme. Dușmănoase la adresa regimului. A lui Nicolae Ceaușescu însuși. A dictaturii sale, a socialismului dinastic. S-a pus în mișcare un întreg angrenaj, s-au adunat și relaționat date, s-au căutat și- hélas!- s-au găsit relativ repede informatori care au ajutat la descoperirea făptașului. Un adolescent care scria despre foame, frig, frică, despre cenzurarea adevărului, despre exemplul polonez al Sindicatului Solidaritatea, despre SLOMR și cultul personalității. Despre lucruri pe care le cunoscuse pe piele proprie sau despre care a aflat de la Europa Liberă. Urmărind filmul, nu am putut să nu îmi aduc aminte cum în vara anului 1980, directorul de atunci al Departamentului românesc al Europei Libere, legendarul Noel Bernard, de la a cărui moarte se vor împlini foarte curând 41 de ani, relata seară de seară în deschidrea Programului politic despre ce se întâmplă în Polonia. Mediile de informare de la București păstrau în schimb tăcerea. Nu au mai putut-o face în septembrie 1989 când primul-secretar al comuniștilor polonezi, Edward Giereck, a fost înlocuit cu Stanislaw Kania. Cum începea știrea publicată în Scânteia? Cu celebrul după cum se știe. Ceea ce l-a făcut pe hâtrul N. C. Munteanu să își înceapă un comentariu afirmând că propaganda partidului admite că toată lumea ascultă Europa Liberă..

Mugur a fost prins, demascat, înfierat, pus la zid de colegi și profesori. A fost, cum se spunea pe atunci de lucrătorii Securității, influențat pozitiv. Și cu toate că nu a mai reprezentat o problemă, a fost urmărit până la sfârșitul vieții. Adică până în februarie 1985. Când a murit de leucemie în condiții ce ridică și azi multiple semne de întrebare. La înmormântarea lui a luat parte multă lume. Au fost prezenți și angajații poliției politice.

Regizorul Radu Jude a impus filmului o sobrietate riguros reglată. Tipografic Majuscul e ceea ce se cheamă o docu-dramă. Alternează secvențe de arhivă (arhiva TVR și arhiva Sahia Film) cu intervenții ale personajelor ce parcă și-ar citi de pe un imens prompter propria viață. În gramatica filmului alternează secvențe din emisiuni triumfaliste, mincinoase ale TVR. Semnate de Carmen Dumitrescu, Cornelia Rădulescu, Rodica Rarău, Anca Arion și atâția alții. Care au fost reporteri sau inchizitori? Nu, ei și-au făcut doar meseria. Imediat după 1989 unii dintre ei s-au prezentat drept eroi/ La fel cum și-au făcut-o și securiștii, încercările lor ticăloase de dezvinovățire, de re-acreditare a ideii Securității patriotice, omenoase, bune fiind unul dintre cele mai bune, mai pline momente de tensiune ale filmului.Citeste tot articolul si comenteaza pe Contribuotrs.ro