Cronica de film: După patruzeci de zile. (Scenariul și regia: Andrei Gruszincki)

Relația mea cu lumea satului este una mai curând aproximativă. Iar faptul a avut repercusiuni și în felul în care am citit și receptat marile romane din literatura română pe care lumea în cauză a inspirat-o. Mi-au plăcut necondiționat scrierile lui Liviu Rebreanu, însă pe Slavici, de pildă, l-am descoperit de abia în studenție. Grație cursurilor profesoarei Doina Curticăpeanu, care a avut și inteligența, și onestitatea intelectuală de a ne atrage atenția asupra calităților cu totul remarcabile ale monografiei despre autorul Marei datorată Magdalenei Popescu. Exegeta care fundamentându-și cercetarea pe achizițiilor noii critici franceze a demonstrat ceea ce se cheamă modernitatea autorului . Capacitatea lui de a arăta cum parcurg eroi lui drumul spre sine ca și complexitatea acestui sine.

Mi-am amintit toate acestea când TVR Cultural a programat difuzarea filmului După patruzeci de zile. Scris și regizat de Andrei Gruszincki, ieșit pe marile ecrane în august 2021. Așadar, după Zavera. Difuzată și ea în urmă cu ceva vreme și despre care am scris la timpul potrivit. Dacă Zavera, a cărei acțiune se petrece la oraș, mi s-a părut a fi fost ceva nici prea-prea și nici foarte-foarte, cu totul altfel s-a prezentat situația în cazul acestui film deliberat lent. Pe care ca să îl vezi și apreciezi așa cum se cuvine trebuie în primul rând să ai răbdare.

După patruzeci de zile este un film în principal despre absență, despre prietenie, despre iminența morții, despre pregătirile făcute atunci când, dintr-un motiv sau altul, o simțim aproape.

Povestea din După patruzeci de zile se petrece într-un sat oarecare din Oltenia. Sat care mie mi s-a părut departe de a fi unul mirific, așa cum am citit într-una dintre puținele cronici consacrate filmului. Totul în satul cu pricina se prezintă asemenea unui amestec între modernitate (oamenii, inclusiv Emil, unul dintre cele două personaje principale ale filmului, își fac cumpărăturile la supermarket, însă și acolo se comportă de parcă viteza specifică zilelor noastre nu ar fi impus nici cea mai mică schimbare a relației cu timpul) și tradiție. Pomenirea morților la patruzeci de zile, obligativitatea colivei, pregătirea cu mult timp înainte a hainelor pentru înmormântare, repetiția generală pentru ca cel ce candidează la trecerea la cele veșnice să fie sigur că ceremonia funerară va merge ca pe roate, gura satului care îl ia la trei păzește pe același Emil care a obținut dărâmarea și mutarea cuibului unor berze. Și, în fine, povestea cu moroii. Despre care cu ani în urmă Cătălin Ștefănescu a scris o piesă pe care a montat-o la Teatrul Național Raddu Stanca din Sibiu Alexandru Dabija. Din păcate, a făcut-o căzând în demonstrativism și în exagerare.

Nimic din toate astea în filmul lui Andrei Gruszincki. A cărui principală calitate mi se pare a fi simțul măsurii.

Un simț al măsurii care se întrevede mai ales în realația dintre cele două personaje principale ale filmului. Doi vechi prieteni. Doi bătrâni. Doi seniori. Doi oameni de vârsta a treia, cum ne cer să îi numim acum regulile corectitudinii de toate felurile. Care seamănă și nu seamănă cu bătrânii din Les Célibataires a lui Montherlant. Emil tocmai ce și-a pierdut soția. Pe Smaranda. Pe care pesemne că a iubit-o și căreia, la fel de sigur, i-a greșit în multe rânduri. Pentru Emil, viața merge însă mai departe. Cu bune și cu rele. Nu la fel stau lucrurile cu Titi. Care, pesemne, a iubit-o mai mult pe Smaranda. A stat în umbră, a jucat rolul prietenului credincios, a numărat greșelile matrimoniale ale lui Emil. Acum, din când în când, i le reproșează. Numai că și reproșurile apar în film cu același apreciabil simț al măsurii. Smaranda s-a instalat acum în trupul lui Titi. Ea însemnând chemarea morții. O chemare și voluptuoasă, și tristă. Și tot Smaranda s-a instalat și între cei doi prieteni. Cărora le și determină, le și observă comportamentul. Această prezență prin absență le relevă celor doi firea. Felul. Trecutul. Greșelile reciproce. Este o adevărată plăcere să îi urmărești pe doi mari actori. Pe brașoveanul (prin adopție) Mircea Andreescu și pe craioveanul convins care este Valer Dellakeza. Care știu ce înseamnă valoarea jocului eliptic, a tăcerilor. Care da, joacă și vorbe, dar parcă cel mai bine se simt atunci când au de jucat tăceri, priviri, subînțelesuri. Sfârșeli reale sau numai dorite. Așa cum stau lucrurile în cazul lui Titi.

Bun, foarte bun, Gabriel Spahiu în rolul Barmanului tot numai vorbe. Exact ceea ce trebuie Marian Negrescu în rolul Preotului. Simona Urs are o apariție care se reține (are chiar două) în rolul funcționarei de la Primărie. Atât Marian Negrescu cât și Simona Urs și-au construit carierele la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu. Simona Urs a avut acolo o apariție excepțională în spectacolul Amplexus sau Ultima îmbrățișare scris și regizat acolo de Andrei Măjeri. Din păcate, Teatrul în chestiune se află azi în disoluție. Din cauza unor infractori politici și ai unor complici de joasă speță. Și în tăcerea asurzitoare a UNITER și a președintelui acestuia. –citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro