Cronica de film: "Morgen" – Marian Crisan castiga pariul cu simplitatea, notiunile de granita sau de UE disparand in fata umanitatii personajelor

Pentru lungmetrajul sau de debut, Marian Crisan – care in scurtmetrajele de pana acum incercase mai multe stiluri -, merge pe linia lui „Megatron”, care i-a adus Palme d’Or- ul pentru scurtmetraj in 2008. Tratarea minimalista a unui subiect simplu, contemporan e o afacere riscanta de care regizorul se achita cu brio, lansand Salonta ca pe un al doilea Vaslui – un loc a carui atmosfera imprima filmului ritmul care ii e propriu.

Dupa expresii argotice „din Regat” si dulcele grai moldovinesc, poate ca asteptam si niste replici de film care sa inceapa cu „no”. Iar ele nu suna fals pentru ca Marian Crisan, care e si autorul scenariului, s-a nascut la Salonta, si majoritatea actorilor sunt ardeleni – cu exceptia sotiei personajului Nelu, Elvira Rambu, care e basarabeanca stabilita la Oradea (de unde a luat un bun accent) si a Alinei Berzunteanu. (Si, fireste, si cu exceptia actorului turc Yilmaz Yalcin.)

„Morgen” vorbeste intr-un mod simplu si natural despre granite, notiunea de casa si Uniunea Europeana, si despre cum le vad oamenii obisnuiti, aproape saraci. Actiunea filmului se petrece la Salonta, oras aflat la granita cu Ungaria, care, ca orice oras de granita, e asemeni Dunarii la varsarea in Marea Neagra – are apa sarata amestecata cu apa dulce. Locuitorii din Salonta au un pic din Ungaria in ei, sunt europeni indiferent de pasaport, si au si o notiune de „granita” cu totul diferita de, sa zicem, locuitorii din Sibiu sau Bucuresti.

De exemplu, Nelu (Hathazi Andras), unul dintre cele doua personaje centrale ale filmului, pescuieste in Ungaria, desi ce mare diferenta fac cativa kilometri asupra marimii crapului? Dar, intr-o buna zi, adica exact in momentul inceperii filmului, vamesul ungur nu-l mai lasa sa intre in Romania cu pestele. „Nu bine”, ii spune el. „Acest peste nu este in Uniunea Europeana”. (Sa adaugam ca nu sunt doua granite, romana si cea ungara, ci una singura la care oficiaza impreuna amandoi vamesii, ca doi profesori care predau doua materii diferite in acelasi timp si in aceeasi clasa.).

Drept pentru care Nelu varsa crapul peste canalul din vama, se urca pe motoreta si pleaca. Vamesul intra in ghereta lui, iar pestele ramane sa moara singur pe gratarul canalului. Pe aceasta metafora simpla Marian Crisan construieste povestea prieteniei dintre Nelu, un ardelean sadea, cuminte in tot ce face (nici nu-si pune la punct cicalitoarea nevasta), si un turc fara nume (interpretat de Yilmaz Yalcin) care vrea sa treaca ilegal granita.

Fara sa se poata intelege in vreo limba comuna, cei doi se completeaza foarte bine. Romanul e masiv si bland ca un urs crescut in captivitate, celalalt (aflam la sfarsit ca il cheama Behran) e mic si limbut, vorbind incontinuu intr-o limba imposibila. Din fotografii si din cuvantul „Alemania” Nelu intelege suficient cat sa il ascunda pe turc mai intai in pivnita, apoi in casa, sa il puna la masa si sa-l imbrace. (Nu pe gratis insa. Cum se spune, turcul plateste.).

Cel mai frumos lucru in film e delicatetea cu care imigrantul e integrat in comunitatea din Salonta (atat de catre locuitori cat si de catre regizor). Chiar daca nu e initial de acord „sa doarma cu straini in casa”, mai ales tigani – cum ii considera ea pe turci, sotia il accepta totusi pe imigrant, fie si pentru faptul ca urmeaza sa puna umarul in gospodarie. Astfel, turcul nu doar ca il ajuta pe Nelu sa schimbe tigla, sa taie lemne si sa culeaga porumbul, dar e angajat de cumnatul lui Nelu in mica lui fabrica de paine si il insoteste pe Nelu la birt. Acceptarea lui de catre comunitate culmineaza cu ajutorul pe care ceilalti locuitori i-l dau lui Nelu in incercarea de a-l trece granita. (Si exista, ca in basme, trei incercari de a trece ilegal granita, de un umor foarte fin.).

Filmul curge ardeleneste, jalonat de intrarile lui Nelu in tura de supraveghetor la supermarketul Penny. Si acolo, si in restul timpului, Nelu da impresia – in masivitatea lui -, ca doar sade. De fapt, el „cujeta” mai mult decat ceilalti la un loc. Marian Crisan nu ne dezvaluie ce se intampla in mintea personajului sau, la fel cum nu ne traduce ce spune turcul. (Poate ca atunci cand filmul va rula in Turcia nu vor fi traduse dialogurile in romana!…)

Replicile nu sunt multe si nu sunt, in orice caz, explicative. Nu exista suspans, nu stam cu frica in san ca la un film cu imigranti mexicani sau cu prizonieri evadati dintr-un lagar nazist. De fapt, viata de zi cu zi din orasel tinde sa-l cuprinda pe turc asemeni apei calde dintr-un bazin. Regizorul nu poate fi acuzat de rasism, dar mai multe elemente te fac sa il vezi pe imigrant ca pe un fel de caine ratacit. Chiar si politistii de frontiera, in loc sa-l expulzeze, il duc cativa kilometri mai incolo asa cum indepartezi un catel de casa, sperand sa uite drumul inapoi. Iar turcul se intoarce, normal, la gospodaria deloc luxoasa a lui Nelu, de langa Salonta, unde se stie in siguranta.

In cea mai acuta scena a filmului (daca se poate vorbi despre asta intr-o atmosfera atat de ardelenesc de linistita), rabdarea lui Nelu atinge punctul de fierbere si el izbucneste. Iar argumentul pe care il serveste politistilor care tocmai l-au prins pe turc e fara drept de apel: „Mai omule, tu nu intelegi ca trebuie sa ajunga in Germania la baiatul lui?” Ce conteaza ca n-are pasaport si viza? In logica simpla si umana a lui Nelu, turcul trebuie ajutat pentru ca are nevoie de ajutor, punct.

Hathazi Andras si Yilmaz Yalcin alcatuiesc un cuplu perfect. Despre primul ai jura ca e neprofesionist. Asta daca n-ai stii ca e actor la Cluj-Napoca si ca a luat mai multe premii pentru rolurile din teatru. Ai jura ca e neprofesionist pentru ca e atat de natural in pasivitatea/masivitatea lui umana. Yilmaz Yalcin e un actor de film cu mult mai multa experienta decat debutantul roman. Impreuna cei doi se completeaza si pentru ca fiecare e un prototip al culturii din care provine. Nu exista insa o ciocnire a civilizatiilor, ci o prietenie cladita pe convingerea primara ca oamenii sunt buni si ca trebuie ajutati atunci cand o cer.

Maniera simpla a lui Marian Crisan de a spune aceasta poveste – si ea simpla – era riscanta din start. Nu o data, echilibristica dintre simplu si banal inclina si in dreapta. Finalul mi s-a parut coborat sub nivelul filmului. Exista uneori stridente in interpretarea actorilor din rolurile secundare – sau accente teatrale (politistii de frontiera declama uneori ca de pe scena), desi toti cei care apar in film apartin, dupa infatisarea fizica, lumii de acolo.

Filmul e foarte curat, tehnic vorbind. E ingrijit si, in general, bine ritmat (mai ales in prima jumatate). La un moment dat, cu asa subiect, cu atatea rasarituri (foarte frumos prinse de directorul de imagine Tudor Mircea) si mai ales cu momentul cand politistii de frontiera il duc pe Nelu sa vada imigrantii, imposibil sa nu te gandesti la superbul scurtmetraj unguresc, „Before Dawn”, realizat de Kenyeres Balint, in care tot despre imigranti si rasarit era vorba, dar in mult mai putini metri de pelicula.

Filmele sunt insa foarte diferite, iar avantajul lui „Morgen” este ca stilul e perfect adaptat nu doar subiectului, ci si locului. Marian Crisan a ales sa debuteze cu un film care nu are o amplitudine mare, dar care avea riscurile lui, si reuseste sa treaca cu dreptul in echipa realizatorilor de lungmetraje. E de laudat, in ciuda subiectului, grija cu care reuseste sa se tina tot timpul departe de clisee, caci lucrurile pe care i le-ai putea reprosa sunt de ordin fizic, exterior (lungimi etc).

„Morgen” – de Marian Crisan, cu: Hothazi Andras, Yilmaz Yalcin, Elvira Rambu, Dorin C. Zachei, Molnar Levente, Ion Ruscut, Istvan Danko, Petre Ghimbasan. Premiera romaneasca 1 octombrie 2010.

Vedeti aici trailerul filmului.