Cronica de film: Realitate, relativitate, siguranță, bani

Nu știu dacă Marocco sau, mă rog, Mikado, film al cărui titlu este inspirat de un binecunoscut joc de societate, chiar deschide o nouă etapă în filmul românesc de după 1989. Așa cum au susținut unii dintre cei ce și-au expus anterior părerea despre cel de-al doilea film al lui Emanuel Pârvu. Fost actor la Bulandra, trecut mai apoi, cu arme și bagaje, în spațiul teatrului independent și, în vremea din urmă, devenit un interesant regizor de film.

Ca să fie astfel, ca Marocco să însemne cu adevărat semnul unei revoluții ar fi trebuit îndeplinită, cred, condiția minimală ca tot ceea ce spun actorii să fie inteligibil și ca spectatorii să înțeleagă fără probleme fiecare replică. Nu să se exerseze în datul cu presupusul, să încerce, câteodată chiar cu prețul unor eforturi considerabile, să deducă ce anume a spus cutare personaj. Dar că filmul regizat de Emanuel Pârvu, creat pe un scenariu scris de el însuși în colaborare cu Alexandru Popa (un dramaturg indubitabil talentat, cu experiență și cu incontestabile succese atât în teatrul independent, cât și în cel finanțat de stat- piesele lui se joacă la Nottara și la Naționalul din Târgu Mureș) este unul bun, alert, în care povestea curge viu, în care chiar există acțiune, în care fiecare minut din cele 96 chiar contează, adică are de spus ceva e un film în care camera nu zăbovește inutil pe detalii la fel de inutile, imitând tardiv mode trecute din cinematograful occidental sau din cel românesc de după 1989 ori stilul din noul roman francez, nou în anii 50-60 ai secolului trecut și pe care astăzi nu îl mai prea citește nimeni nu am nici un dubiu.

Marocco ­este, după părerea mea, înainte de toate, povestea lui Cristi și a familiei sale. Că ea este spusă din perspectiva Rodicăi, așa cum susțin realizatorii filmului, sau nu, cred că are mai puțină importanță pentru spectatorii mulți, puțini care se duc să îl vadă. Spectatori foarte puțin interesați, la urma urmei, de ceea în naratologie se cheamă punctul de vedere. Firește, povestea este relatată și cu o anume, defel negată subiectivitate, iminentă de altfel, și cu o adesea repetată și întărită relativitate. Peste tot sau mai corect spus asupra tot plutește acel chinuitor ce ar fi fost dacă. Pentru cel aflat în sală importă că nu se plictisește.

Cristi, excelent interpretat de Șerban Pavlu, este un exponent de bază a ceea ce înseamnă cu adevărat în România de azi clasa de mijloc. Are bani, are o casă spațioasă, decorată dernier cri, are șio mașină SUV de ultimă generație. Televizorul din casa familiei este constant, negreșit fixat pe Digi 24. Și asta fiind un semn al respectabilității, al omului care nu are vreme de cancanuri. Pentru care time is money. Cristi e ceea ce se cheamă un stâlp al societății și e conștient de asta. Dispune de acea autoritate și siguranță de sine pe care ți-o dau banii. Este conștient de faptul că i se răspunde oricând, fără probleme, la telefon și că un telefon bine țintit, plus atenția financiară aferentă, pot rezolva multe. Dacă nu cumva chiar totul. Chiar și remușcările aferente acelui deja menționat ce ar fi fost dacă.

Prima soție i-a murit de cancer așa că, fie și numai pentru asta, el și firma lui se numără printre finanțatorii unui spital ai cărui pacienți sunt copiii bolnavi de cancer. Cristi s-a recăsătorit cu Maria (Crina Semciuc), iar noul mariaj al tatălui pare să fi fost acceptat fără mari probleme de fiica lui, Magda (Ana Indricău), altminteri o adolescentă aflată încă în ipostaza revoltatului de profesie. Magda e prietenă cu Iulian (Tudor Cucu-Dumitrescu), iar cei doi lucrează ca voluntari la spitalul de oncologie pediatrică al cărui medic șef este Elena Abraham. Un medic șef sigur pe sine (Emilia Popescu), însă bun cunoscător a ceea ce se cheamă mersul lucrurilor. A societății însăși care este și ea construită tot pe modelul jocului marocco.

Cristi i-a dăruit fiicei sale un lănțișor de aur pe care aceasta, la rândul său, l-a făcut cadou uneia dintre micile bolnave din spital. Tatăl observă, la un moment dat, absența lănțișorului cu pricina, vrea să afle unde s-a evaporat acesta, își ia în serios rolul de anchetator și mai apoi pe aceea de om al dreptății. De aici, din acest punct se declanșează tragedia. Mișcarea, bețișorul mișcat cu siguranța pe care ți-o dau banii, va costa, probabil, viața Rodicăi, o asistentă medicală acuzată pe nedrept de furt, suspendată/concediată ca urmare a exceselor de autoritate ale lui Cristi care ignoră detaliul că aceasta este mama lui Iulian, și în final ( e vorba despre o secvență alertă, foarte bine managerizată artistic atât de regizor, care chiar știe ceea ce e acela suspans și ce e aceea lovitură de teatru cât și de semnatarul imaginii-Silviu Stavilă) viața lui Cristi. Un întreg ansamblu de remușcări, de temeri, de șantaje mai ascunse, mai pe față (de remarcat secvența din seara priveghiului și a vorbelor șoptite de o colegă a Rodicăi, foarte bine jucată de Bianca Anastasiu sau tot ceea ce face Mihai, prietenul/frate al lui Tudor ca la carte interpretat de Vlad Brumaru) completează totul.

Cum spuneam, Șerban Pavlu face în Marocco un rol de referință. Șerban Pavlu a fost bun și în Nunți, botezuri, înmormântări, și în Teambuliding, chiar dacă filmele în cauză mi-au stârnit rezerve. Cel de-al chiar multe și chiar mai mult decât atât. Dincolo de asta e clar că Șerban Pavlu este un autentic actor de film.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro