Cronica de film: Teroarea ca semn al disperării (Danton de Andrzej Wajda)

Telecinemateca de pe TVR 1 a programat săptămâna trecută filmul Danton, coproducție franco-germano-poloneză inspirată de piesa Cazul Danton a polonezei Stanislawa Przbybyszewska, regizată de Andrzej Wajda. Peliculă a cărei premieră mondială a avut loc în ianuarie 1983 și despre care s-a spus instantaneu că se folosește de conflictul dintre Georges Danton și Maximilien Robespierre ca și de evocarea marii terori ce a marcat cea de-a doua parte a Revoluției Franceze, spre a radiografia în profunzime totalitarismul comunist de tip sovietic.

Așadar, o dramaturgă poloneză a scris în plină perioadă comunistă un text destinat scenei, text ce a devenit materie primă pentru un film co-produs de francezi, germani și polonezi și respectiva autoare a colaborat la scrierea respectivului scenariu. Regia filmului se datorează polonezului Andrzej Wajda care a convocat în distribuție un număr consistent de actori din patria natală. Se cuvine observat încă de acum că varșovianul Wojciech Psoniak, distribuit în rolul Maximilien Robespierre, îi ține cum nu se poate mai bine piept confratelui său francez Gérard Depardieu. Atât Wojciech Psoniak cât și ceilalți colegi polonezi din distribuție au primit, din partea autorităților comuniste din țara lor de baștină, dreptul de a lucra în străinătate, de a apărea pe genericul unui film ce s-a dovedit a nu fi nicidecum amabil cu ideologia comunistă, iar filmările odată încheiate respectivii s-au întors fără probleme în patrie. Și toate acestea se întâmplau după ce la 13 decembrie 1981 generalul Wojciech Jaruzelski proclamase în Polonia legea marțială.

S-ar fi putut petrece astfel de lucruri și în România lui Ceaușescu, țară care asemenea Poloniei, aparținea Blocului Sovietic? Nu, nici vorbă. Avem de-a face, cred, cu un indiciu clar că socialismul nu a fost în Europa răsăriteană identic și că nici teroarea care îi era proprie și definită ca atare încă din scrierile lui Marx și Engels nu a fost la fel. Ca și cu un răspuns posibil la întrebarea de ce în România schimbarea din 1989 a fost altfel.

Filmul lui Wajda începe și se încheie cu o secvență în care un copil recită, silit, vorbe goale despre libertate și drepturile omului și ale cetățeanului. Tot ceea ce se întâmplă pe parcursul celor aproape două ore cât durează proiecția nu face decât să demonstreze câtă demagogie și minciună se ascundea în spatele cuvintelor în cauză. Unicele drepturi în vreme de teroare, teroare în care a eșuat Revoluția (iar faptul este conștientizat atât de Danton cât și de Robespierre) și care s-a dovedit în specificul regimurilor comuniste fiind frigul, foamea (e simbolizată aici de coadă), absența pâinii și a zahărului (de acesta din urmă au început să ducă lipsă și conducătorii), denunțurile care îl puteau condamna rapid la moarte pe cetățeni, procesele-spectacol, procesele trucate, sentințele comandate de decidenții politici, manipularea, totul în numele unor așa-zise interese superioare. Enunțate, stabilite de fruntași ai acțiunilor revoluționare și cărora ajung să le cadă ei înșiși victime.

Așa s-a întâmplat în Franța în ultimii doi ani ai Revoluției, anii marii terori, așa s-a întâmplat în Rusia lui Lenin sau Stalin ori în România lui Dej sau Nicolae Ceaușescu. Danton e, în filmul lui Wajda, primul care își conștientizează ratarea. Danton anticipează eșecul Revoluției. E ființa obosită (semnificativă în acest sens vocea din ce în ce mai răgușită a lui Depardieu),însă rațională ce realizează că a transformat Revoluția într-o sărbătoare macabră a morții și a sângelui. Au înțeles același lucru Stalin, Dej, Ceaușescu, Hodja, Honecker, Husak, Castro, Pol Pot, Mao Tze Dun? Nu, nici pe departe,Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro