Cronica de teatru: Alveolele singurătății

1.Alveolele singurătății

După un foarte bun spectacol inspirat de textul lui Fassbinder Libertate la Bremen, tânărul Florin Caracală, absolvent al Universității de Arte George Enescu, recidivează. Revine pe scena Naționalului ieșean cu o remarcabilă montare după scrierea lui Gerhard Hauptmann Oameni singuratici. Scrisă în ultimii ani ai secolului al XIX lea. O dramă cât se poate de realistă, chiar dacă sunt istorici literari și de teatru ce îl plasează pe Hauptmann în atât de imprecisa categorie a naturalismului. Care, după cum se știe, chiar și în Franța, până și în scrierile lui Zola care, între altele, a teoretizat și naturalismul în teatru a fost mai curând o aspirație, o idee decât ceva concretizat aievea. Oricât de mult s-ar vorbi la cursurile de doctrine regizorale despre, bunăoară, naturalismul lui Antoine. De altfel, regizorul spectacolului ieșean se arată relativ puțin interesat de naturalismul scrierii. Mi se pare oarecum forțat să spui că anumite fragmente de decor (imaginat tot de Florin Caracală) ori scena în care tânărul Braun se autoflagelează, voind poate să își exorcizeze păcatul iubirii nepermise pentru Iohannes, ar proba încatenări profunde în naturalism ale montării.

Preocuparea principală a tânărului director de scenă a fost aceea de a demonstra modernitatea piesei. Începând cu actualitatea temei. Chiar dacă bigotismul de care suferă doamna și domnul Vockerat nu mai este astăzi în măsură să ne dea prea multe dureri de cap, singurătatea înseamnă o maladie tot mai puternică, tot mai dificil de vindecat/contracarat. Asta în pofida faptului că s-au diversificat mijloacele de comunicare. Numai că ceea ce propun acestea înseamnă o falsă inter-relaționare a ființelor umane. Excelentă, așadar, ideea semnatarelor caietului de sală- Cristina Rădulescu și Silvia Ghilaș- de a insera acolo un fragment din terifianta carte a Noreenei Hertz Secolul singurătății, apărută relativ recent la editura bucureșteană Humanitas, dar care, din păcate, nu a produs în societatea românească dezbaterea pe care ar fi impus-o.

Fiecare dintre cele șapte personaje din spectacol semnifică un anume tip de singurătate. Trăiesc în alveole sau în acvarii ( o idee remarcabil subliniată de decor), vorbesc fără să se asculte, comunică fără a dialoga aievea, repetă pe tonuri înalte cuvinte, postulate al căror rost este acela de a le face ceva mai puțin vulnerabilă fortăreața în care s-au autoizolat de bună voie. Pe care o disecă spectacolul, servindu-se de mijlocirea unei camere de luat vederi. Aceasta, mânuită de tânărul actor Marian Chiculiță care, până la un punct lasă impresia de a fi un fel de voyeur exterior frământărilor paroxistice ale celorlaltor personaje, amplifică, multiplică ceea ce se întâmplă în interiorul/exteriorul pe care mizează concepția de ansamblu a spectacolului.

Johannes, Kathe, Doamna Vockerat, Domnul Vockerat, Braun au trăit până mai deunăzi respectându-și reciproc tărâmurile și granițele singurătății. Domnul și doamna Vockerat au format un cuplu respectabil, Johannes a fost privit ca un viitor om de știință preocupat de elaborarea tezei de doctorat, Kathe a fost soția și nora ideală. A dat naștere copilului mult așteptat care înseamnă în ochii comunității, la a cărei percepție se raportează totul, supremul semn al ordinii și respectabilității. Stabilitatea aparentă, echilibrul de fațadă, respectabilitatea de care este atât de încântat domnul Vockerat, cu un remarcabil simț al măsurii interpretat de Daniel Busuioc, sunt însă aruncate în aer de sosirea Annei Mahr. Singura cu care pare să comunice cu adevărat Johannes.

Șederea din cale afară de prelungită a tinerei, prototipul femeii moderne (sunt multe indicii și în text, și în spectacol care nu au cum să nu te ducă cu gândul la universul ibsenian), calmul pe alocuri sfidător al acesteia, independența ei chiar și în raport cu Johannes –detalii foarte bine relelevate de jocul Andreei Boboc- aruncă totul în aer. Provoacă crize cărora le cad victime doamna Vockerat ( jucată în forță deTatiana Ionesi), nevroticul și indecisul Braun (am apreciat încă o dată evoluția foarte tânărului Răzvan Conțu) și, mai ales, Johannes. Rolul acesta dificil i-a fost încredințat lui Marian Stavarachi, la data premierei student în anul al doilea la Facultatea de Teatru. E clar. Evoluția lui trebuie urmărită cu atenție maximă. Marian Stavarachi deține toate datele de a deveni un actor important.

Ceea ce e după părerea mea cel mai dificil rol din spectacol, acela al femeii fragile, ultragiatei, al soției care devine deodată de prisos (Kathe Vockerat e cel mai singuratic om din universul sufocant bine desenat în montare) a căzut în sarcina Mălinei Lazăr. Care se dovedește și de data aceasta excelentă.

Merită cuvinte de laudă iarăși și Andrei Cozlac (video-design), și Alice Veliche (mișcarea scenică, și Cezar Ichim (pregătirea muzicală).

Nu, nu totul e perfect în spectacolul cu Oameni singuratici. Imprefecțiuni apar și în adaptarea textului, și în aducerea lui pe scenă, și în excesul de tehnicizare, și în curiosul happy end marcat prin intonarea finală, ca la școală a cântecului Love is back. Dar că Florin Caracală e un regizor adevărat e dincolo de orice îndoială.

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași

OAMENI SINGURATICI după Gerhard Hauptmann

Traducere de Paul B. Marian

Regia, scenografia, adaptarea textului și universul sonor :Florin Caracală

Asistent regie: Marian Cuculiță

Video-design: Andrei Cozlac

Mișcarea scenică: Alice Veliche

Pregătirea muzicală: Cezar Ichim

Distribuția:

Marian Stavarachi (Johannes Vockerat), Mălina Lazăr (Kathe Vockerat), Tatiana Ionesi (Doamna Vockerat), Daniel Busuioc (Domnul Vockerat), Răzvan Conțu (Braun), Andreea Boboc (Anna Mahr), Marian Chiculiță (Operatorul)

2.Muzeul chinurilor noastre

Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași

Eric Arthur Blair a scris cartea 1984 în anul 1948. A publicat-o un an mai târziu, sub pseudonimul George Orwell. În 1948, lumea, Europa, SUA știau deja destule despre dimensiunile distructive, despre atacul asupra conștiinței umane, despre operațiunea de distrugere a umanității comise de nazism, fascism, Shoah. Între 1945 și 1949 s-a desfășurat Procesul de la Nürnberg și omenirea părea să își fi luat destule măsuri ca astfel de atrocități să nu se mai repete.

Stăteau oare lucrurile la fel și în cazul celei de-a doua mari nenorociri a secolului? Totalitarismul de tip comunism. Nu, nici vorbă. Lumea se dovedise surdă în privința terorii staliniste de până la cel de-al Doilea Război Mondial. Aproape că nici nu voia să audă de foametea artificial indusă, de trimiterile în Gulag, de procesele-spectacol, de disparițiile umane doar aparent inexplicabile. Schimbul de scrisori dintre Ernest Nolte și François Furet, publicat în urmă cu câțiva ani și în românește la editura ART, articolele lui Albert Camus grupate în volumul Actuale, atâtea și atâtea alte cărți, noianul de mărturii ieșite la iveală după 1989 explică în bună măsură de ce această tăcere, orbire, indiferență. Un fenomen straniu, criminal, cu multe complicități de toate felurile, cu lașități la nivel înalt care a durat cam până în prima jumătate a anilor ’70 când a apărut în Franța mai întâi în rusește și de abia apoi în limba franceză Arhipelagul Gulag. Când a început, în fine, dezvrăjirea.

În cartea sa, George Orwell descria în amănunt cam tot ceea ce jumătatea captivă a Europei avea să trăiască până în 1990, ceea ce alte țări din Asia și Africa în care s-a produs exportul de revoluție trăiesc încă și astăzi. Minciuna, acceptarea și aplaudarea acesteia, foamea, frica, disimularea, teroarea supravegherii și a Marelui Frate care, firește, are întotdeauna dreptate, identificarea dintre Marele Frate și Partid, subminarea relațiilor inter-umane, pervertirea raporturilor de familie. Supremația denunțului. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro