Cronică de teatru: Anatomia unei sinucideri, în regia Dianei Mititelu

Cândva, în anul 2008, regizorul Mihai Măniuțiu, pe atunci director artistic al Teatrului Național din Cluj, avea ideea de a consacra una dintre primele ediții a ceea ce aveau să devină în timp Întâlnirile Internaționale de la Cluj, dramaturgei britanice Sarah Kane.

Decizia nu era defel întâmplătoare. La Naționalul clujean, Andrei Șerban tocmai montase Purificare, Mihai Măniuțiu însuși se dovedise interesat de operele scriitoarei, punând deja în scenă la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad un foarte bun spectacol cu piesa Iubirile Fedrei și chiar în zilele festivalului tot el a lansat la publicul clujean propria lui montare cu 4, 48 Psychosis. Scriere în care Sarah Kane descria cu lux de amănunte procesul pregătirii și ducerii la capăt a unei sinucideri. Pregătindu-și astfel, la modul simbolic, propria ieșire din scenă printr-un act suicidal.

Măniuțiu a mai avut atunci o foarte bună idee. A invitat-o la dezbateri pe doamna prof.univ. dr. Doina Cosman de la UMF Cluj-Napoca, expertă în Suicidologie. Care în intervenția domniei-sale a spus, firește, printre altele, că se înmulțesc dovezile științifice potrivit cărora înclinația către sinucidere ar fi înscrisă în bagajul genetic, în ADN-ul unor oameni. Că tocmai de aceea în tot mai multe locuri din lume, inclusiv în țara noastră, s-au înființat asociații profesionale vizând identificarea unor modalități de contracarare a tendințelor suicidare.

Mi-am amintit toate aceste detalii când am avut ocazia de a vedea un bun, uinteresant spectacol al Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe cu piesa Anatomia unei sinucideri. Scrisă în 2017 tot de o dramaturgă britanică pe nume Alice Birch (născută în 1986), tradusă în românește, adaptată și edificată scenic de Diana Mititelu. Piesa pornește exact  de la ideea prezenței în informația genetică a propensiunii către sinucidere.

Anatomia unei sinucideri e un fel de Trei generații. Fără Lucia Demetrius, firește, și fără intervenția salvatoare a sănătoasei morale comuniste. În anii ‘70, Carol a fost salvată in extremis de la sinucidere, însă ani buni mai încolo a fost victima unei recidive.Riguros planificată ca atare. În 1990 fiica ei, Anna, a făcut și ea același lucru. Conștientă că este parte a unui lanț toxic, în anii 2030, Bonnie, fiica Annei, le cere doctorilor să o sterilizeze spre a evita alte tragedii asemănătoare. Povestea este completată de o multitudine de alte și alte acțiuni și informații suplimentare, unele utile, altele nu tocmai, de apariția unor personaje secundare sau episodice (soți, medici, mătuși, iubiți, iubite) al căror rost este acela de a înfățișa complexitatea universurilor în care și-au dus existența Carol, Anne și Bonnie.

Complexitatea aceasta i-a ridicat unele probleme regizoarei Diana Mititelu. Prima ținând de clarificarea și ordonarea firelor narative ale poveștii de ansamblu. Adică de faptul că, în ciuda unor semnale vizuale, spectatorul se dumirește relativ târziu și cu o anume dificultate asupra faptului că istoriile înfățișate la modul întretăiat de Alice Birch se petrec la date diferite.Spectacolul mai suferă și de o bogăție de finaluri a căror sursă nu exclud  să se afle în însăși scriitura Alicei Birch. Recurgând în chip declarat la o adaptare, Diana Mititelu putea să facă apel ceva mai frecvent și mai eficient la foarfece.

Piesa ca si spectacolul sunt construite pe formula unei succesiuni de secvențe delimitate între ele în principal de recursul la fragmente dintr- un mare hit al anilor ’60. Binecunoscutul Down Town,  în interpretarea Petulei Clarck. Respectivele secvențe se petrec în casa cumpărată cu zeci de ani în urmă de familia lui Bonnie, în locuințele celor trei femei din generații diferite, în saloane ori camere de primire și de tratamente de spital, individualizate ca atare de piese de mobilier ce completează zidul mare, înalt, alb care înseamnă piesa principală a decorului creat de Alexandra Badianu. Un decor alb, un alb înțeles nu ca semn al purității, al bolii, al existenței de spital. O boală percepută ca o fatalitate.

Punctul forte al spectacolului îl reprezintă indubitabil jocul actoricesc. Am în vedere, în primul rând, evoluția de excepție, în mai multe personaje secundare, a fabuloasei Oana Jipa. Excelentă în rolurile de copil cât și în cel al băiețoasei-copilăroasei-generoasei Jo cât și în rolurile de copil. Mi-au plăcut și Ioana Alexandra Costea dstribuită în rolul atât de versatilei și meticuloasei Carol, Fatma Mohamed care o joacă pe complicata Anna (din păcate, unele replici nu s-au auzit cum trebuie) și Nicoleta Lefter, interpreta raționalei și tragicei Bonnie. Mona Codreanu și Camelia Paraschiv trec dezinvolt prin ani și prin mai multe roluri. Personajele masculine, poate cu excepția lui Jamie interpretat de Iulian Trăistaru, sunt mai sumar conturate. Cu toate acestea, Ion Fiscuteanu îi conferă consistență lui John. Lucru ce, din păcate, nu se poate spune și despre evoluțiile timide în mai multe roluri ale lui Daniel Rizea din ale cărui replici nu am înțeles nici jumătate. Sigur, o explicație ține de schimbarea spațiului de joc,de diferențele considerabile de dimensiune între sala instituției producătoare și cea a Cubului Naționalului ieșean unde am văzut spectacolul. Se presupune însă că actorii profesioniști pot depăși măcar în parte astfel de impedimente. – Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro