Cronica de teatru: O carte SF cult și transpunerea ei pe scenă

Solaris, romanul polonezului Stanislaw Herman Lem, înseamnă, pentru genul SF, ceea ce se cheamă o carte-cult.

O dovedește mai întâi faptul că a fost tradusă în mai mult de 40 de limbi și a apărut în milioane de exemplare. Apariția ei, în anul 1961, într-o țară comunistă, într-o vreme în care în alte părți ale aceluiași lagăr realismul socialist nu își dăduse încă obștescul sfârșit, este de natură să invite încă o dată la comparații referitoare la gradul de libertate diferit pe care l-a îngăduit religia seculară a lui Marx, Engels și Lenin. Nu-i mai puțin adevărat că Solaris venea după ce același autor publicase ( Lem a debutat în 1951) alte câteva cărți destul de obediente față de regim.

În al doilea rând, caracterul de carte-cult al romanului Solaris este probat de faptul că el a reprezentat punctul de pornire pentru trei transpuneri cinematografice. Dintre care două realizate în Uniunea Sovietică. Cea dintâi datează din anul 1968, a fost regizată de Lidia Isimbaeva și Boris Nirenburg și era extrem de fidelă cărții. Cea de-a doua, cu o celebritate neegalată nici până azi, îi aparține marelui regizor Andrei Tarkovski. Inițial filmul ar fi trebuit să aibă o distribuție internațională. Pelicula a fost lansată pe piață în anul 1972 și a însemnat mai degrabă o producție de export. Venea după ce lui Tarkovski cenzura îi spusese Niet atunci când a fost solicitată să îi acorde viza de difuzare pentru capodopera Rubliov. S-a spus atunci că Tarkovski s-a adresat genului SF pentru a da liber glas unor idei umaniste altminteri foarte greu, dacă nu cumva chiar imposibil de spus altfel. Probabil că tocmai din acest motiv Tarkovski și-a asumat o serie întreagă de libertăți față de litera, ba chiar și față de spiritul romanului, fapt de natură să provoace nemulțumiri din partea autorului acestuia. Tarkovski nu a ignorat complet exigențele genului, însă avea să admită cum nu se poate mai onest că a fost mai curând interesat de problemele vieții interioare. Ale vieții spirituale.

O a treia versiune cinematografică a fost lansată pe marele ecran în 2002, e regizată de Steven Soderbergh și îl are în distribuție pe popularul actor George Clooney.

Solaris s-a metamorfozat și în scenariu dramatic, cel de care se servește recenta premieră de la Teatrul bucureștean Excelsior. Un scenariu ce îi aparține lui David Greig. Un scenarist și dramaturg cunoscut el însuși drept un pasionat al genului, cea mai semnificativă producție în acest sens fiind piesa Ultimul mesaj al cosmonatului către iubita sa din fosta Uniune Sovietică. Reprezentată și la noi în anul 2010, pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, în regia lui Radu Afrim.

Scenariul dramatic Solaris a fost tradus în românește de tânărul și talentatul romancier Andrei Dósa și a fost pus în scenă la Teatrul Excelsior de o echipă eminamente tânără, condusă regizoral, cu mână sigură, de Bobi Pricop. Cum nu am avut acces la text nu știu să spun dacă cele câteva intervenții în text, vizând îndeosebi modificarea sexului unora dintre personaje ( în romanul lui Lem, Sartorius și Kelvin erau bărbați, Kelvin își regăsea pe planeta situată între doi Sori soția de odinioară, mai exact, plăsmuirea mentală a acesteia, ș.a.m.d) se datorează lui Greig ori sunt rezultatul colaborării dintre Andrei Dósa și Bobi Pricop. În spectacolul de la Excelsior Solaris, o planetă care, așa cum spune la un moment dat Gibarian, în mesajul lui înregistrat pe bandă video, are conștiință, este conștientă, se dovedește parcă mai dispusă să stabilească relații și să intre în comunicare cu oamenii de pe stația de cercetare al cărei rost a fost acela de a face observații despre o altă lume. Planeta are puterea conștiinței, se dovedește îngăduitoare cu oamenii care nu i-au făcut doar bine. Din contră. De aici și un avertisment despre starea planetei Pământ.

Tema incompatibilității, a eșecului relației dintre ființe din lumi sau civilizații complet diferite este conservată ca atare. De altfel, ea nu este nicidecum nouă. Apare cumva și în Luceafărul eminescian, se regăsește, de exemplu, și în vreo două piese (Ondine și Intermezzo) ale lui Jean Giraudoux. Iar spectacolul nu face nici un rabat de la regulile specifice genului sf., de aici o serie întreagă de dificultăți deloc minore pe care au trebuit să le surmonteze Bobi Pricop și echipa sa. Una de-a dreptul admirabilă, regizorul identificându-și colaboratori destoinici mai întâi în excelenta scenografă Oana Micu care a imaginat un dispozitiv scenic vizual impresionant, indubitabil eficient spectacular, deși nu tocmai ușor de manipulat.

Pe o scenă relativ mică, Oana Micu a implantat un decor de formă semirciculară al cărui prim rost este acela de a marca opoziția interior/exterior. Opoziția dintre lumea umană și lumea relativ incertă de pe planeta Solaris. Avem astfel și laboratorul de cercetare, și camera de odihnă a lui dr. Kelvin, și perspectiva cosmic-stelară, și ecranul pe care se proiectează mesajele lui Gibarian ori experimentele la care e supus Ray, și sugestia apei. Admirabil este tot ansamblul de contributori la realizarea întregului pachet vizual. E vorba despre Costi Baciu light designer, despre Les Ateliers Nomads care au asigurat video-design-ul și de Iustin Surpănelu care s-a ocupat de ceea ce este definit drept cinematography. Muzica originală creată de Eduard Gabia se asociază perfect cu celebra arie Casta Diva din Norma, scena în care se aude superba muzică a lui Bellini fiind una dintre cele mai bine realizate din întreg spectacolul. Îi stă îndeaproape aceea în care dr. Kelvin, aflată în compania imaginii mentale a lui Ray, își amintește de studenție, de iubirea dintre ea și Ray.

La fel ca în filmul lui Tarkovski, în spectacolul de la Excelsior un rol aparte joacă dimensiunea sentimentală. Aceea a relației mental retroactive (spectacolul instituie totuși un benefic hic et nunc) dintre dr. Kelvin și Ray, a raporturilor la început mai aspre, mai apoi din ce în ce mai calde dintre aceeași dr. Kelvin, pe de o parte, și dr. Snow și dr. Sartorius, pe de alta. Ultimii doi fiind prezentați ca oameni ai datoriei, însă ai datoriei cu termene precise. Relev aici încă două scene care mi-au reținut atenția. Aceea a evocării tragediei din viața lui Sartorius și aceea de rămas bun. Completate de o a treia. Aceea a revenirii lui Ray. Același și parcă mereu altul.

Solaris de la Excelsior este un spectacol al unor performanțe regizorale și tehnice. Este însă în primul rând unul al unor realizări actoricești notabile. Datorate unor tineri actori indubitabil de mâna întâi, profesionist îndrumați de directorul de scenă. Bobi Pricop fiind unul dintre foarte puținii regizori tineri care știe ce înseamnă munca cu actorul.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro