Cronica de teatru: Pentru ce am murit?

Observam în cronica dedicată spectacolului cu Macbeth de la Secția germană a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu că foarte tânărul regizor Botond Nagy s-a apropiat, în timp, fără complexe de câteva mari titluri ale literaturii dramatice universale. Asta neînsemnând defel că i-ar fi indiferentă dramaturgia contemporană. La fel ca și colegul lui de generație Andrei Măjeri, Botond Nagy montează texte a căror actualitate, aș spune chiar urgență, o resimte la un moment dat al carierei. Cu o demnă de aplaudat indiferență la presiunile unui anumit grup toxic din critica teatrală românească a momentului. Care nu ar vrea să vadă decât teatru social, teatru jurnalistic, editoriale politice mutate pe scenă.

Iată, în urmă cu câțiva ani, Botond Nagy a pus în scenă la Teatrul Matei Vișniec din Suceava Hidden Abuse Holdings, iar acum, exact la același Teatru, tânărul regizor ne propune un și emoționant, și incitant spectacol cu piesa patronului spiritual al instituției. Cu Recviem.

De precizat că tânărul director de scenă nu este la prima întâlnire cu scrierile lui Vișniec. Prin 2016, pe vremea când era încă masterand, luându-și inima în dinți, Botond Nagy ne-a propus la Târgu Secuiesc, într-un loc unde atunci nici măcar nu exista un teatru profesionist în lege, un extrem de incitant și modern spectacol cu deja cvasi-clasicizata Poveste a urșilor Panda…

E adevărat. Recviem nu e ceea ce se cheamă o piesă tocmai nouă. Înrudită cumva cu Caii la fereastră, având un pronunțat însă nu și ieftin și defel propagandistic mesaj antirăzboinic, Recviem a fost publicată în volumul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali în 2001 și apoi republicată în 2011, în antologia Omul din cerc (Editura Paralela 45). Bizar și nu prea, având în vedere, arhicunoscutele metehne ale teatrului românesc, Recviem a avut, pesemne, parte doar de o singură versiune scenică. Cea din 2016, de la Naționalul bucureștean, datorată regizorului Alexandru Dabija.

La Suceava, Recviem este rebotezat Întoarcerea acasă și, fapt important, nu are deloc nici forma unui text scos de la naftalină și nici gust de ciorbă reîncălzită. E o mărturie despre secolul trecut și un avertisment față de ceea ce pare că ne rezervă veacul nostru. Recviem metamorfozat în Întoarcerea acasă devine, grație lui Botond Nagy, a colaboratoarei lui fidele Kali Agnes și a actorilor de la Suceava un text care arde, frige.

Știam de multă vreme că secolul al XX lea nu a fost nici pe departe, așa cum l-a numit Michel Winnock, secolul intelectualilor, că, dimpotrivă, a reprezentat un bizar amestec între ispita binelui și memoria răului, cum l-a calificat Tzvetan Todorov. Și iată acum aflăm din cartea lui Niall Ferguson Războiul lumii. Epoca urii (Editura Polirom, 2022) că i s-ar potrivi perfect eticheta de secolul letal. Istoricul britanic aduce în volumul său nenumărate argumente în favoarea etichetei propuse. Din păcate, seria carnagiilor nu s-a oprit odată cu trecerea într-un alt secol și chiar în lunile pregătirii premierei și în zilele primelor ridicări de cortină a spectacolului de la Suceava orașul, mai mult decât altele, vedea pe piele și cu ochi proprii ce înseamnă teama de moarte.

Exact despre moarte și despre ceea ce înseamnă ea chiar și după ce s-a proclamat iertarea și s-a decretat întoarcerea acasă dă seama, într-o formulă extrem contemporană, montarea suceveană. Personajele spectacolului sunt morți, oameni aflați, probabil, în Purgatoriu. Foste ființe cărora un general cu multe medalii și evident exces de transpirație (Cătălin Ștefan Mîndru), înzestrat cu un imens sac cu pufuleți și ordonanța lui, Vasile (Alexandru Marin), au primit ordin să le organizeze glorioasa întoarcere acasă. În vederea defilării și onorării aferente.

Aparent, dar numai aparent, marea problemă a Morților Patriei, ori împușcați în inimă, ori victime ale gazărilor sau ale tratamentului și hranei proaste, fie ei eroi ori simulanți, e cine va deschide defilarea. De aici, noian de controverse. Le dau expresie, în coruri, în scene de grup, în monologuri, actorii atent conduși de Botond Nagy. E vorba despre Bogdan Amurăriței, Răzvan Bănuț, Horia Butnaru, Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Clara Popadiuc, îndrumați coregrafic fără cusur de George Pop. O fac trecând de la revendicări mai mult sau mai puțin vehemente ori frivole la formula poematică și sonurile folclorice riguros amestecate de Claudiu Urse. Și, Doamne, cât de emoționant e bocetul din final cântat de Cristina Florea!. Și atenție. Acestui amalgam de stări i se dau și nu li se redau formă și conținut. Adică fior și umanitate.Citeste continuarea pe Contributors.ro