Cronica de teatru: Rupere fără vindecare (Zorro de Margaret Mazzantini)

Cum nu se poate mai interesante etapele devenirii artistice din cariera de om de teatru a lui Toma Dănilă. În primii ani, în calitate de actor, a fost unul dintre principalii promotori ai teatrului independent. Era aproape nelipsit din producțiile Teatrului Luni de la Green Hours, a fost un apropiat al lui Voicu Rădescu. S-a făcut remarcat drept component de bază al distribuțiilor spectacolelor în care s-a afirmat atât ca regizor cât și ca dramaturg Gianina Cărbunariu. Părea definitiv câștigat de dramaturgia extreme-contemporană. Numele lui era irevocabil legat de teatrul social.

Și totuși. Cam în același timp Toma Dănilă și-a arătat o altă fațetă a remarcabilului său talent. A făcut-o în genul prea ușor desconsiderat al telenovelei. Care are și ea schepsisul ei actoricesc, Nimic frivol, nimic expediat la repezeală, nimic superficial, nimic de mântuială în evoluțiile actorului în Vocea inimii sau în Secretul Mariei.

Marea surpriză avea să vină însă atunci când, îndreptându-se spre regie, una dintre primele sale opțiuni în domeniu a fost piesa Idolul și Ion Anapoda. Una dintre cele mai jucate scrieri ale lui G. M. Zamfirescu, una dintre scrierile de forță ale literaturii dramatice românești din interbelic. Care nu are nimic în comun cu, să zicem, X mmdin Y km sau cu Tigrul sibian. Dar care a relevat grija acordată de proaspătul regizor lucrului cu actorul. Fapt pe care îl vor confirma spectacolele lui ulterioare. Vârstele lunii, Ultima bandă sau Cenușă. Care, cum-necum, au dovedit că ceea ce susținea Victor -Ion Popa într-un articol celebru – De ce nu poate fi actorul regizor?- poate uneori suferi amendamente. Toma Dănilă a izbutit să surmonteze principala primejdie din cariera actorului devenit regizor pe care o semnalează autorul sus-menționatului articol. Aceea de a le impune colegilor din distribuție propria lui viziune de rezolvare a rolului. A făcut-o inteligent, alegând piese care nu prea i s-ar potrivi actorului Toma Dănilă. Vârstele lunii, în care au jucat Constantin Cojocaru și Gelu Nițu, Ultima bandă care i-a prilejuit un rol de referință lui Constantin Cojocaru, Cenușă, în care am avut bucuria de a ne reîntâlni cu Gheorghe Visu sunt texte ale căror personaje sunt oameni ajunși la vârsta a treia. Care, într-un fel sau altul, simt apăsarea singurătății. Căreia încearcă să-I găsească o posibilă contrapondere recurgând la vorbe. Dialogând cu ei înșiși. Fiindcă până la urmă asta fac și Krapp, care se caută pe sine însuși în vechi benzi de magnetofon, și Henry din Cenușă care dialoghează eminamente cu alți doi bărbați în absența acestora, și Byron și Ames din piesa lui Sam Shepard care așteaptă vârstele lunii. Adică sfârșitul. Care își recapitulează propria alunecare.

Până la urmă tot despre alunecare este vorba și în Zorro. Cel mai recent spectacol regizat de Toma Dănilă, de data aceasta la Sala Pictură a Naționalului bucureștean. Ocazie pentru un one man show de excepție al actorului Ioan Andrei Ionescu. Un spectacol despre fragilitățile și vulnerabilitățile oamenilor aparent puternici. În a căror existență, până la un moment dat aparent ok sau comme il faut, cum spun francezii, ceva se întâmplă. Iar acel ceva le arată în primul rând cât sunt, cât au fost de singuri. Chiar dacă au avut familie. Soție. Socrii la care mergeau în fiecare duminică la prânz.

Zorro este o monodramă din 2004 a scriitoarei Margaret Mazzantini. Cunoscută publicului român îndeosebi în calitate de romancieră (Nu te mișca!) și scenaristă. Romanul tocmai amintit a fost ecranizat în 2004 de regizorul Sergio Castellito, având în rolurile principale pe Penélope Cruz, Claudia Gerini, Angela Finocchiaro și pe regizorul însuși. Care este soțul scenaristei. Și care a avut un rol important în decizia acesteia de a scrie piesa Zorro. Text în care se revelează pe deplin reminiscențele de fostă actriță ale lui Margaret Mazzantini. Piesa a fost tradusă de Toma Dănilă, tot el a adaptat-o, regizat-o și tot el i-a asigurat montării o relativ discretă ilustrație muzicală. A cărei pondere totuși se amplifică pe măsură ce aflăm mai multe despre suferințele celui ce ni se mărturisește. Despre care nu știm și nici nu vom afla cum se chema înainte de evenimentul care a schimbat totul. Care ajunge să se cheme acum Zorro, precum câinele tânărului Mario. Acel Mario care a murit după un accident de mașină. Mașină la volanul căruia se afla personajul care acum vorbește și cu noi, și cu sine cu voce tare. Care își recapitulează copilăria, căsnicia, infernul în care a trăit după accident și după ce celor din jur, inclusiv soției, le-au căzut măștile.

Cel ce acum se cheamă Zorro a hotărât să plece de acasă. A devenit un om al străzii. Un homless. Uneori doarme într-un azil de noapte, alteori pe băncile din stația de metrou. În subteran. A devenit un om al subteranei. Încă mai e totuși grijuliu. Încă mai păstrează aparențele. Încă nu s-a desprins definitiv de sine. Încă se mai spală. Încă mai vrea să placă unei femei. De la care încă mai speră la o sărutare. Se trezește în fiecare dimineață, însă pe măsură ce orele și confesiunea înaintează prăbușirea lui sufletească e tot mai evidentă.

Marea artă a lui Ioan-Andrei Ionescu este aceea că nu cade în melodramă. Vorbește despre frică, despre dragoste, despre credință, dialoghează și îi cere socoteală lui Dumnezeu cu un admirabil simț al măsurii. Nu țopăie, nu dă din mâini sau din picioare inutil, nu se chircește, nu strigă sau, chiar dacă strigă, o face în așa fel încât strigătul lui e mărturisire. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro