Cât de greu e să fii femeie azi? „Până acum câteva zile ți-aș fi răspuns că e foarte greu” / Câteva întrebări și răspunsuri esențiale într-o altă perspectivă

Alina Pavelescu e de profesie istoric și arhivist. Are un doctorat în științe politice obținut în anul 2009 la Institut d’Etudes Politiques din Paris. Într-un interviu pentru HotNews.ro vorbeste despre istorie, război, dragoste și relațiile dintre oameni în vremuri de pace, dar și în zilele de dramatism cum sunt cele pe care le trăiesc oamenii din Ucraina.

HotNews: E război? De ce?

Alina Pavelescu: Prima tentație e să crezi că un nebun – Putin – a luat captiv un popor – cel rus – și-l trimite să moară ca să își supună un alt popor. Dar, când afli că 70% dintre ruși îl susțin pe Putin și când mai știi și puțină istorie, îți dai seama că lucrurile sunt mult mai complicate. În orice caz, nu eu sunt cea mai potrivită persoană să facă analiză politică pe acest război. Sunt doar unul dintre mulții est-europeni care se uită îngroziți la ce se întâmplă într-o țară vecină și se tem pentru ei, familiile și casele lor.

Ce făcea Martha Bibescu în războaiele prinse de ea?

Martha nu avea stofă de eroină, iar în primul război, nici n-a fost în stare să-și treacă sentimentele prin filtrul rațiunii. A fost germanofilă atunci când Imperiul German era condus de tatăl celui care se îndrăgostise de ea la București și o invitase la Berlin ca să se cunoască mai bine. Și fiindcă, din familia regală a României, cei pe care îi simpatiza erau regele Carol I și Ferdinand, nu regina Maria. Dar, în al doilea război, lucrurile au fost clare: a fost, din prima clipă, o antinazistă convinsă, a sprijinit rezistența franceză cu tot ce a putut ea, nu și-a făcut iluzii despre ce se va întâmpla în România dacă veneau bolșevicii. Sigur, luciditatea, în vremuri atât de tulburi, îți servește doar ca să îți poți salva pielea, nu și casa, viața, toate lucrurile la care ții. Asta e partea cea mai tristă într-un război, produce rupturi foarte greu de reparat sau chiar ireparabile. Martha înțelesese cum stau lucrurile chiar după prima sa experiență de război, aceea din 1916-1918. Ceea ce e demn de stimă la ea e că și-a asumat cu seninătate – și cu spirit de combatant – situația nefericită din ultimii ani de viață. A fost, până la capăt, o supraviețuitoare.

Cum e ruperea bărbatului de femeia și copiii lui în 2022?

Cum era și în 1914, și în 1940: sfâșietoare. Poate cu un plus de amărăciune, fiindcă te-ai fi așteptat că umanitatea noastră sofisticată, virtualizată, trecută prin experiențele traumatizante ale celor două războaie mondiale din secolul XX și-a mai pierdut din reflexele agresive. Probabil că, până acum patru zile, niciun european nu mai credea cu adevărat că, în cursul vieții lui, va avea de făcut o astfel de alegere. Acum suntem obligați să ne gândim din nou la ce au trăit bunicii și străbunicii noștri. Dar cred că avem și ceva motive de optimism: după cum reacționează lumea și mai ales Europa în ultimele zile, se pare că am învățat totuși ceva din istoria secolului XX.

Ți-e greu să fii femeie?

Uite, până acum câteva zile ți-aș fi răspuns că e foarte greu, dar azi deja mă gândesc că femeile, cel puțin, nu sunt obligate să meargă la război. Nu că e bine, în general, să trăiești un război, să te temi în fiecare moment pentru viața ta, dar cel puțin nu trebuie să treci prin tortura îngrozitoare de a omorî ca să trăiești.

Cum a fost? Cum este? Copilă, elevă, studentă, femeie, om cu serviciu. Ce modele ai avut în dragoste?

Cum ziceam, nu chiar simplu. Mai ales că, femeie fiind, ți se spune de foarte devreme că limitele libertății tale sunt mai înguste decât cele ale libertății masculine. Sau, mă rog, așa era ”pe vremea mea”, probabil lucrurile au mai evoluat între timp, deși nu extraordinar de mult. Eu îmi trăiesc condiția de femeie cu destul de multă combativitate, fiindcă am fost dotată de natură cu un temperament activ. Nu m-am putut obișnui niciodată cu ideea că aș putea întâlni mai multe obstacole în cariera mea, de pildă, pur și simplu fiindcă m-am născut femeie, nu bărbat. Asta mă face destul de antipatică, și pentru bărbați, și adeseori și pentru femei. În orice caz, nu sunt genul de femeie care să le suscite automat bărbaților dorința de a o proteja, dimpotrivă. Am avut câteva bătălii de purtat cu bărbați a căror competitivitate se simțea amenințată de competitivitatea mea și – o spun cu mândrie – una peste alta, în campionatul de box profesional cu bărbații din jurul meu, am câștigat mai multe partide decât am pierdut. Chit că n-am câștigat niciodată războiul.

Modele în dragoste, zici? Nu, nu am avut, nici nu văd la ce ne-ar servi. Fiecare iubește în felul lui și fiecare aventură de dragoste e unică pe pământ, chiar dacă, atunci când scrii sau citești despre dragoste, ți se pare că toate poveștile seamănă între ele. Dar, din câte îmi dau seama, e foarte important ca fiecare să-și trăiască povestea lui, oricât de banală, convins că e a lui și că nimeni n-a mai simțit ca el vreodată. Altfel, dragostea își pierde tot farmecul.

Au funcționat modelele?

Cum îți spuneam, nu am avut și nici nu mi-am propus să am modele, nici în dragoste, nici în carieră. Asta nu înseamnă că nu există oameni – bărbați și femei, mai bătrâni și mai tineri decât mine – pe care îi admir. Dar nici măcar pe ei nu mi-am propus să îi imit. Oricum, nimeni nu trăiește după o rețetă 100% originală, viața noastră are posibilități limitate, în fond. Ți se mai poate întâmpla să reproduci inconștient stiluri, obiceiuri, automatisme culturale în mijlocul cărora te-ai născut, pe care le-ai deprins prin educație și de care nu poți fi conștient chiar în fiecare moment. La ce bun, deci, să mai încerci să imiți și deliberat?

De ce social suntem obsedați de „reușita cu orice preț” în relațiile amoroase?

Cred că suntem obsedați de reușită în toate domeniile vieții noastre, nu doar în dragoste. Asta e una dintre acele prejudecăți care ne sunt inoculate de foarte devreme prin educație.

Dar mie mi-e greu să îmi dau seama ce înseamnă să ”reușești” în dragoste? Înseamnă să iubești mult sau să fii iubit mult? Să iubești un singur om toată viața sau cât mai mulți de-a lungul unei vieți? Să dăruiești mai mult decât primești sau să primești mai mult decât dăruiești? Să realizezi un echilibru în toate astea? Chiar se poate să ajungi – și să rămâi – în echilibru perfect în ”afacerile” de suflet?

De fapt, cu timpul am ajuns să cred că a ”reuși” – în dragoste, în viață cum vrei s-o iei – înseamnă pur și simplu că ai ajuns să te simți bine în pielea ta, în rolul social pe care reușești să-l joci, nimic mai mult.

Ești om, ești șef. Care era/care este regimul privirii bărbatului?

Ciudată formă are întrebarea asta! ”Ca om și ca șef”, cum zici, m-am convins de ceva vreme că privirile celorlalți – bărbați sau femei, nu contează – au asupra ta exact atâta putere câtă le acorzi tu. Uneori, privirile admirative ale bărbaților pot fi la fel de stânjenitoare sau chiar mai stânjenitoare decât privirile dezaprobatoare. Dar asta ține de temperamentul fiecărei femei. Știu femei care se mândresc cu faptul că sunt frecvent agățate pe stradă, la serviciu sau pe rețelele de socializare, femei pe care chestia asta le sperie sau le înfurie și femei care nici măcar nu bagă de seamă când sunt privite. Ca experiență personală, recunosc că, mai demult, în tinerețe, mă simțeam foarte vulnerabilă la privirile bărbaților. Și că mă simțeam stupidă fiindcă nu știam cum să reacționez la ele, mai ales la cele admirative. Mi-a luat destul timp să mă obișnuiesc cu ideea că o privire, admirativă sau dezaprobatoare, înseamnă cel mai adesea mult mai mult în capul meu decât în capul privitorului. Și că, în fond, am tot dreptul din lume să o ignor dacă asta am chef să fac.

Obsesia 2022 este să fiu văzută cu orice preț, să șochez, chiar. Chiar contează? Ce contează?

”Să fiu văzută” și, în egală măsură, ”să fiu văzut”. Ai remarcat și tu probabil că tot mai mulți bărbați își expun narcisist fizicul la fel cum, până de curând, o făceau mai ales femeile. Asta e o chestie amuzantă, dar, dincolo de ea, cred că e foarte greu și ai nevoie de foarte multă inteligență ca să-ți creezi un Eu fake. Doar câțiva maeștri reușesc asta, cu costurile psihice aferente pentru ei. La cei mai mulți dintre noi funcționează încă foarte bine înțelepciunea simplă din bătrâni: ești frumos și demn de admirație până deschizi gura (sau până te apuci de scris statusuri pe rețele). Ceea ce contează cu adevărat, cele câteva valori care ne definesc umanitatea nu s-au schimbat cu nimic, în fond, nici în era digitală. Iar pe acelea le ai sau nu le ai, le împărtășești sau nici măcar nu le poți recunoaște, iar dacă nu le ai nu prea ai cum să le mimezi desăvârșit.

Înțelegi omul care are 16 ani? Cu ce ochi te uiți la doi puști care se sărută?

N-aș putea spune sigur că îl înțeleg, dar nu-l simt nici străin, asta e sigur. Mă uit cu duioșie la tinerii de azi și cu speranța că vor avea o viață mai bună decât a mea. Iar pe doi puști care se sărută n-ai cum să nu-i privești cu simpatie decât dacă ești un cretin desăvârșit sau un psihopat.

De ce Martha Bibescu în viața ta? Cum se suporta ca ființă? Îi era greu să fie femeie?

Să știi că, pe vremea Marthei și în mediul ei social, era chiar mai greu să fii femeie decât în România comunistă, de pildă. Iar Martha, a cărei mamă nu-și revenise niciodată de pe urma morții singurului ei fiu și își crescuse fiicele în ideea că viețile lor de femei nu valorează nimic, și-a trăit condiția de fată, apoi de femeie ca pe un fel de dramă, o ne-desăvârșire a ființei proprii. Cred că asta m-a și atras la ea, faptul că, femeie inteligentă fiind, a refuzat să se considere vreodată victimă, că și-a creat o filosofie proprie de supraviețuire, și-a construit cu măiestrie personajul de învingătoare. Deși, dacă te uiți la povestea vieții ei din alte unghiuri decât cele pe care ți le sugerează ea, ai fi tentat să te înduioșezi și să te gândești că a fost, în fond, o victimă. O victimă a mamei ei, a soțului ei, a unei societăți care îi îngrădea posibilitățile de a-și manifesta inteligența nativă. Dar ea nu a vrut, a refuzat cu încăpățânare să fie o simplă victimă, și-a transformat slăbiciunile în atuuri. Dincolo de narcisismul ei, dincolo de toate defectele și erorile ei de judecată, povestea Marthei te fascinează tocmai prin acest detaliu, construit cu migală și încăpățânare de ea însăși: ar fi putut fi o victimă – a istoriei, a condiției ei de femeie – dar a ales să fie învingătoare și, în cele din urmă, a reușit.

Alina Pavelescu e de profesie istoric și arhivist. Are un doctorat în științe politice obținut în anul 2009 la Institut d’Etudes Politiques din Paris.A scris: romanul Moștenirea babei Stoltz (2016), Sindromul Stavroghin (2018). Alte titluri publicate recent: Martha Bibescu și vocile Europei (editor), volum premiat la Târgul de carte LIBREX, Iași, 2017; Anna Lahovary, Nebiruita flacără a vieții (trad. din franceză, note și studiu introductiv).