Cui îi e frică de femei?

Sunt membră într-un partid liberal, USR şi co-fondatoare a unui proiect intern intitulat “Femei în politică”. Am pornit acest proiect împreună cu două colege de partid din filiala Diaspora, Roxana Vîlcu şi Oana Duma, atunci când am constatat eșecul alianței USR-PLUS de a propune o femeie ca membră în guvernul format în decembrie 2020. Pentru noi, faptul că două partide reformiste, asumat pro-europene, votate în mare parte de electoratul educat şi urban din România nu au reușit să nominalizeze nici măcar o femeie pentru unul din cele șase portofolii pe care le-au primit în urma negocierii cu PNL a reprezentat o dezamăgire.

De un an şi jumătate de când am demarat proiectul, am purtat nenumărate discuții cu colegii şi colegele de partid pentru a diagnostica problema şi a identifica soluții. I-am avut ca parteneri de drum pe cei de la Fundația Nauman România cu ajutorul cărora am publicat studiul despre Reprezentarea femeilor în politica românească şi am organizat dezbateri cu politiciene şi politicieni atât din partidul nostru, cât şi din afara lui. O constantă a acestor dezbateri a fost că mereu timpul dedicat discuțiilor a părut insuficient: semn că subiectul este unul care stârnește interesul şi merită dezbătut.

Ce ne sperie la măsurile de promovare a femeilor în politică?

Dacă rostești expresii precum „egalitate de șanse” sau „mai multe femei în politică”, primele două replici vor include în 90% din cazuri mitul meritocrației și o formă de reductio ad Dăncilă (care a înlocuit-o în mentalul colectiv pe Elena Ceaușescu, folosită până de curând ca motivaţie pentru care nu avem mai multe femei în politică).

În România, votăm liste închise la alegerile locale, parlamentare şi euro-parlamentare. Deși în realitate tot ce fac este să aleagă între listele diferitelor partide, pe care ordinea a fost stabilită în prealabil în interiorul partidelor, mulți români trăiesc cu iluzia unei selecții meritocratice sau cel puțin a dezirabilității ei. Există selecție meritocratică în interiorul partidelor? E suficient să aruncăm un ochi pe CV-urile parlamentarilor noștri pentru a constata răspunsul.

De altfel, o privire mai atentă la dinamica internă a partidelor indică faptul că, la fel ca în cazul nominalizărilor pentru guvern, conducerea acestora are un cuvânt important de spus atunci când vine vorba despre cine are poziție eligibilă sau nu. Iar conducerea tuturor partidelor din România fiind dominată de bărbați, poate nu e totuși întâmplător că aceștia tind să aleagă tot bărbații în poziții eligibile. Teoria reproducerii elitelor este una bine cunoscută în științele politice şi explică de ce liderii tind să favorizeze persoane care le sunt asemănătoare. Un alt factor explicativ e dat de rolul major pe care îl are socializarea în crearea rețelelor de susținere în interiorul unui partid şi faptul că în continuare există o segregare a socializării între femei şi bărbați, mai ales după apariția copiilor.

E important de remarcat că democrația nu pleacă de la premisa unei selecții meritocratice ca într-un sistem de mandarini. Reprezentativitatea este unul dintre dezideratele sale , iar societatea fiind formată în proporţie de 51% din femei, deficitul de reprezentare al acestora în parlament poate fi văzut ca o deficienţă a democrației românești. Chiar şi după precizările de mai sus, ţin să subliniez un fapt care ar trebui să fie evident, şi anume că eliminarea barierelor informale care fac mai dificilă ascensiunea femeilor în politică ar duce la o bază mai mare de selecție a elitelor politice şi, deci, la mai multă competiție.

Argumentul pe care am ajuns să îl numesc “reductio ad Dăncilă” se bazează pe următoarea generalizare pripită: dacă am avut o femeie prim-ministră şi nu a performat ”la înălţimea așteptărilor”, nu e nevoie să promovăm mai multe femei în politică (pentru că se subînţelege că toate vor sub-performa). Este interesant că lungul șir de bărbați care au ocupat poziția de prim-ministru fără prea multe competențe sau rezultate, nu a dus la aceeaşi generalizare în oglindă privind bărbaţii. În esența lui, argumentul de tip „reductio ad Dăncilă” este oformă a dublului standard care le este aplicat femeilor în politică (şi adesea şi în afara ei): trebuie să fie politiciene ireproșabile, pentru că sunt sancționate instant pentru orice pas greşit. Iar de aici până la generalizare asupra tuturor femeilor nu mai e decât un pas. Femeile politice sunt mult mai adesea supuse la atacuri și insinuări legate de viața lor personală (inclusiv intimă) decât bărbații și am asistat deja la momente în care mamelor li s-a spus că implicarea lor politică nu e legitimă pentru că trebuie să se ocupe de copii. În formele sale cele mai grave, astfel de comportamente duc la amenințări fizice și verbale la adresa politicienelor[1].

Cercul vicios al neimplicării și consecințele lui. Au femeile din România “vocație politică”?

La începutul proiectului cel mai des am auzit de la colegii bărbați că nu există nicio piedică în calea implicării și avansării femeilor în politică. Pentru a explica cifrele (18% femei in parlament, 5% femei primar, 1(o) singură ministră) unii ne-au spus că româncele nu au „vocaţie politică”, alţii că femeile nu au curaj. Cu toate acestea, nu au ştiut să ne specifice ce ar explica această ciudată anomalie aparent care ne clasează la coada tuturor clasamentelor europene atunci când vine vorba de reprezentarea femeilor în politică, cu atât mai mult cu cât femeile performează în medie peste bărbați în învățământul superior.

Este evident că sunt mai puține femei care fac pasul spre politică (date incomplete indică că în USR maxim 30% din membri sunt femei) și este incontestabil că uneori nu sunt suficiente femei care să candideze la funcții de conducere atât în interiorul partidului, cât şi în exteriorul lui.

Dar de ce se întâmplă asta? Motivele sunt multiple şi se întretaie şi potențează reciproc. Suntem socializate şi socializați de mici copii într-un mediu în care dacă ne uităm la televizor figurile politice pe care le vedem sunt cele de bărbați români heterosexuali de peste 40 de ani. Inevitabil ajungem să asociem ideea de politician cu un astfel de profil. Mai mult decât atât, un mediu dominat în asemenea măsură de bărbați tinde să devină unul agresiv şi/sau care valorizează trăsăturile masculine ca definitorii pentru un bun lider. Pentru a se adapta şi a rezista în acestă lume, multe femei își masculinizează comportamentul. Privind de pe margine sau chiar şi după ce ai făcut un prim pas spre implicare civică şi/sau politică, cam care sunt șansele să te atragă ca femeie un astfel de mediu? Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro