Culisele politicii românești

Cine câștigă și cine pierde din ultimele evoluții politice? Pe cine încurcă și pe cine ajută o posibilă candidatură a lui Alexandru Cumpănașu? Seamănă actuala situație politică de la noi cu cea din Ucraina unde un actor, Vladimir Zelenski, i-a spulberat pur si simplu pe candidații unor structuri politice tradiționale exploatînd un masiv val anti-sistem? Cât de importante sunt jocurile subterane în care sunt implicați foști și poate chiar actuali membri din servicii? Iată, apar o mulțime de întrebări într-o situație confuză, imprevizibilă și în fond deprimantă.

Cu câteva zile în urmă, Cozmin Gușă avansa un scenariu conspiraționist pus la cale în Croația în cursul unei întâlniri dintre George Maior, Florian Coldea și un lider PSD al cărui obiectiv, realizat între timp, era acela de a scoate ALDE din fosta coaliție de guvernare și de a-l introduce în cursa prezidențială pe Mircea Diaconu pentru a facilita ascensiunea lui Dan Barna în turul doi în defavoarea Vioricăi Dăncilă. Tot el a avansat ideea că decizia abruptă a lui Călin Popescu Tăriceanu de abandonare a guvernării ar fi strâns legată de dezvăluirile făcute într-un dosar aflat pe rol la DNA în care este anchetat fostul ministru de finanțe Sebastian Vlădescu, un apropiat al său. Ca de obicei în astfel de situații, informațiile sunt greu de verificat, dar nu ar fi neapărat ceva surprinzător. De la Virgil Măgureanu încoace, fără a cărui binecuvântare nu prea se puteau face marile privatizări, ne-am obișnuit să se discute frecvent despre implicarea unor oameni din serviciile secrete în politică și afaceri. Uneori sunt informații verificabile, alteori e vorba doar de speculații sau chiar de dezinformări introduse în spațiul public ca parte a luptei pentru putere și influență. Cert este că divorțul ALDE – PSD s-a petrecut surprinzător și a lăsat multă lume descumpănită. S-a văzut asta și din maniera în care Antena 3 și România TV, televiziuni cu simpatii explicite pentru actuala putere, au fost de-a dreptul debusolate. Până să se lămurească ce se întîmplă și pentru că nu știau cum ar trebui să se poziționeze în noul context au preferat să se ocupe masiv de subiectul Caracal deși era în plină desfășurare o criză politică majoră.

Oricum, nu e criza pe care și-o doreau PNL și Klaus Iohannis pentru care scenariul optim era unul cu PSD în continuare la guvernare, un bun sac de box pentru atacurile politice, dar cu o Viorica Dăncilă nu excesiv de slăbită pentru că, evident, un tur doi la prezindențiale cu Iohannis și Dăncilă este net de preferat unuia cu Iohannis și Barna. Acum, în condițiile în care mai nimeni nu vrea de fapt la guvernare, criza este un măr otrăvit. De aceea, și peneliștii, și useriștii vor trebui să mimeze că vor să dea jos „guvernul catastrofal”, dar în același timp să facă în așa fel ca acesta să rămână în funcție cel puțin pînă la alegerile prezidențiale. E adevărat, USR-Plus a declarat adesea că nu vrea să intre la guvernare până când nu va avea un suport parlamentar consistent, dar și-a dat seama că acest discurs nu sună bine electoral cînd declari permanent cît de dezastruos este actualul executiv, așa că acum spun că, sigur, și-ar asuma-o, după ce s-au convins că șansele ca acest lucru să se și întâmple sunt destul de mici.

Marele câștigător, cel puțin pentru moment, e Victor Ponta. Cu un fost șef SIE alături, e vorba de Silviu Predoiu, reprofilat după retragere în consultant politic (măcar formal acest lucru nu ar trebui să fie posibil, prin alte părți există restricții din acest punct de vedere!) și, zice Cozmin Gușă, cu sprijinul lui Florian Coldea (via Gheorghe Maior, al cărui fin este), fostul premier pare implicat febril în tot felul de combinații și aranjamente. Și, într-adevăr, probabil cu sprijin din culise, l-a extras pe Tăriceanu de lîngă PSD, l-a împins în cursa prezidențială pe Mircea Diaconu, probabil la cerere, pentru a-l ajuta pe Dan Barna și a-l încurca pe Klaus Iohannis. Teoretic, el deține în acest moment și cheia menținerii PSD la guvernare (condiția pare să fie sacrificarea Vioricăi Dăncilă) și aceea prin care să asigure un sprijin parlamentar pentru un eventual nou guvern PNL-USR-PMP care, deși nu prea vrea asta, ar fi nevoit să preia executivul dacă pică guvernul PSD.

Victor Ponta a fost unul dintre marii beneficiar al antipatiei profunde față de Liviu Dragnea, pe care, cu resentimentele adunate după pierderea șefiei partidului, l-a atacat virulent. Asta l-a transformat într-un personaj frecventabil pentru multă lume din opoziție, care a uitat brusc nu doar plagiatul în sine, ci și manevrele făcute atunci pentru a-l scoate basma curată. Liviu Pop, pe atunci ministrul Învățământului, a schimbat o întreagă comisie pentru a-l ajuta și o cohortă de pesediști explica pe la diversele televiziuni de ce definția tradițională a plagiatului nu se aplică în cazul șefului lor de partid. La fel, au fost uitate și multe alte probleme din perioada când el era prim-ministru, cum ar fi creșterea masivă a angajărilor din sectorul public, pe care o critică acum. Astăzi se vede pe cai mari și este vizibilă satisfacția cu care le transmite tuturor cum deține el majoritatea atuurile în jocul politic în curs. Ce își dorește în fond? Cel mai probabil să preia, într-o formă sau alta, PSD din postura de salvator al partidului. Iar partidului creat de Ion Iliescu. E o imagine falsă. Este suficient să e uiți la personajele influente aflate alături de el, foști baroni PSD reciclați în baroni Pro-România, care nu au plecat de lîngă Liviu Dragnea din considerente morale sau pentru că erau îngrijorați de derapajele acestuia ci din cauza unor dispute personale cu fostul lider care își promovase în poziții cheie apropiați pentru a le micșora influența. Din acest punct de vedere Victor Ponta este în prezent unul dintre cele mai toxice personaje din politica românească și asta se vede și din maniera în care, prin tot felul de aranjamente subterane, a împins țara într-o criză de care chiar nu avea nevoie înaintea alegerilor prezidențiale.

Pe termen mai lung, s-ar putea însă ca atuurile și discursul lui Ponta să se erodeze. Cînd îi ai pe post de sac de box pe Dragnea sau Dăncilă e simplu să pozezi în postura de om politic responsabil, îngrijorat de soarta țărișoarei, dar cînd rămîi singur în ring și lumea începe să se uite din nou cu atenție la tine lucrurile se complică. Un PSD sub bagheta lui Liviu Dragnea, văzut de mulți drept un monstru gata să omoare democrația și să ne scoată din Europa, oferea imagina unui adversar politic formidabil, un element esențial care a dus la excepționala mobilizare electorală de la europarlamentare în favoarea PNL și mai ales USRPlus. Deja sub Viorica Dăncilă această percepție s-a mai estompat. Partidul este în continuare văzut negativ dar din perspectiva proastei guvernări nu neapărat ca un pericol mortal pentru democrație. Iar acum, un PSD prăbușit, fără o majoritate în Parlament, cu multe frămîntări în interior, seamănă deja cu un adversar din liga a II-a în Cupa României la fotbal. A devenit mai complicat, mai dificil, să chemi la luptă generală împotriva sa.

Acest peisaj politic schimbat defavorizează în principiu actorii politici tradiționali PNL si candidatul său la prezidențiale deși Klaus Iohannis, care se definesc în primul rînd ca adversari ai PSD, deși președintele pare să stea relativ bine în sondaje. Pentru că Dan Barna și USRPlus se mișcă într-un registru mai larg, nu merg doar pe mesaje anti-PSD ci și pe cartea anti-sistem spunînd că își propun să salveze țara înlocuind vechea clasă politică corupă și incompetentă cu una nouă, proaspătă, performantă, plină de idei noi, care va repara în ritm alert tot ceea ce s-a făcut prost în cele trei decenii de post-comunism. Mircea Diaconu, aflat în politică de multă vreme, nu poate marșa cu succes pe ceva similar chiar dacă se declară independent. Este deja relativ uzat. Comparația cu Zelenski, doar pentru că amîndoi sunt actori, este una artificială. Și, oricum, rolul său principal este acela de a o încurca pe Viorica Dăncilă în beneficiul lui Dan Barna. Însă și pentru acesta din urmă situația va deveni mai complicată dacă se va materializa candidatura anunțată a lui Alexandru Cumpănașu care și el se prezintă drept un mare luptător anti-sistem.

În cazul său, întrebarea este dacă implicîndu-se intens mediatic în cazul Caracal a avut de la început în vedere acest pas. Probabil că nu, în faza inițială. Dacă ne uităm însă la momentul anunțului lui Alexandru Cumpănașu, joia trecută, după ce ALDE făcuse public faptul că iese de la guvernare și împreună cu Pro-Romînia și îl va sprijini pe Mircea Diaconu, există o altă explicație mai plauzibilă. Aceea că este mai degrabă vorba de o manevră, venită din partea altor structuri, altor grupuri de interese, posibil altor servicii, care i-au sugerat lui Cumpănașu să candideze, pentru a contracara sprijinul indirect dat lui Dan Barna prin candidatura lui Mircea Diaconu. Această convingere este întărită și de o „dezvăluire” a lui Alexandru Cumpănașu, aceea că în cursul unei discuții (care te-ai fi așteptat să fie confidențială) cu George Maior acesta l-ar fi sfătuit să nu candideze, că ar fi prea riscant.

Ținta nu este doar aceea de a da o dimensiune dramatic emoțională candidaturii, de om care luptă eroic împotriva corupției și incompetenței din statul românesc de ci și de a indica care ar fi forțele cu care el se luptă. Un alt indiciu privind diferitele interese coagulate în favoarea și împotriva candidaturii lui Dan Barna îl oferă și radiografia atacurilor virulente împotriva lui Alexandru Cumpănașu apărute imediat după ce acesta și-a anunțat candidatura. Sigur, e greu să ai simpatie pentru un demers care exploatează cinic o tragedie ca aceea de la Caracal. Însă, în special unele atacuri lansate imediat după anunțarea candidaturii, mai ales pe Facebook, nu scot în evidență acest aspect, o reacție perfect naturală de altfel, ci au drept obiectiv principal demontarea pretenției lui Alexandru Cumpănașu că ar fi un candidat anti-sistem. Acuzația este corectă, el este, evident, un fals candidat anti-sistem, însă parcă nu astfel de calcule electorale te-ai fi așteptat să regăsești în primele reacții, altfel legitime, de indignare ci mai degrabă un accent pus pe dimensiunea morală a gestului său.

În cazul lui Cumpănașu se mizează pe un tip de sprijin de genul celui obținut de Dan Diaconescu (al cărui partid, să nu uităm, a obținut 15 procente la alegerile parlamentare din 2012) probabil cu ochii și la „fenomenul Zelenski” din Ucraina. Este greu de spus dacă este vorba de vorba de o manevră electorală cu obiective pe un termen mai lung, cum ar fi construirea unui vector politic distinct în jurul său pentru alegerile de anul viitor, sau este doar una punctuală în favoarea lui Klaus Iohannis care, dacă Dan Barna nu intră în turul doi, are ca și asigurat al doilea mandat. Și să nu uităm că mai sunt și interese externe aflate în coliziune pe acest teren. Sigur, astfel de considerații pot fi imediat expediate în zona speculațiilor. Pînă la urmă confirmarea sau infirmarea lor va veni însă destul de repede. E pur si simplu imposibil pentru un candidat independent să strîngă în mod real, singur, 200 de mii de semnături valabile. E greu și pentru partidele mai mici. Dacă Alexandru Cumpănașu reușește asta este clar că este sprijinit din umbră.

Cert este că există un sentiment destul de răspândit că multe jocuri și combinații politice nu se fac la vedere, că unii actori politici sunt scoși din joc și alții introduși în joc prin manevre oculte. Poate că e o percepție exagerată dar sunt și destul indicii și semnale care confirmă, măcar în parte, această impresie. Domnește o senzație de confuzie într-o societate românească profund divizată în care aproape nu mai există punți de comunicare între diferitele segmente, în tot mai mare măsură radicalizate. Unii, chiar din zona elitelor intelectuale, văd drept benefic amestecul serviciilor în Justiție, alții cred că justiția e complet aservită acestora, unii cred că țara a devenit o simplă colonie occidentală, alții sunt gata să accepte ca un fel de precepte divine orice vine de la Bruxelles. Într-un creuzet social în care se amestecă un soi de fatalism mioritic cu așteptări complet nerealiste lansate în spațiul public de salvatori providențiali. Întrebarea complicată și delicată este dacă starea precară a politici românești este un rezultat firesc al stării, valorilor dominante, din societate sau invers, societatea arată așa cum arată din cauza clasei politice. Răspunsul tentant este, evident, cel de-al doilea pentru că oferă o soluție: schimbarea radicală a clasei politice. Numai că, dacă ne uităm la lumea descrisă cu o sută și ceva de ani în urmă de Caragiale, prima variantă pare să fie mult mai aproape de adevăr.