Cultul Schimbărilor Climatice și apostolii săi

Sub sloganul “Urgenței Salvării Planetei” asistăm la un atac concertat care își propune destructurarea completă a sistemului social și economiei de piață occidentale propunînd soluții utopice, costînd zeci de trilioane de dolari, în loc să se concentreze pe acele măsuri raționale care să limiteze eventualele efecte negative ale unor fenomene inevitabile care au determinat, de atîtea ori în trecut, schimbări mult mai dramatice decît cele de acum ale climatului planetei.

La sfîrșitul anului trecut scriam într-un uarticol despre “Religia” Schimbarilor Climatice. Iată că între timp cultul are și o mare preoteasă, Greta Thunberg, o puștoaică de suedeză de 16 ani care de cîteva luni este neobosită în a da indicații unor audiențe selecte, parlamentari, elitele lumii adunate la Davos, privind măsurile urgente pe care trebui să le ia pentru a salva planeta și civilizația umană de „efectele catastrofale provocate de creșterea temperaturii globale”.

Greta a ajuns la New York traversînd Atlanticul într-un yacht („emissions free”, bineînțeles), pentru a ne face conștienți de crima pe care o facem atunci ne suim într-un avion, din cauza amprentei de carbon a acestuia, pentru a participa la o conferință ONU dedicată schimbărilor climatice. „Nivelul mării crește dar așa cresc și rîndurile noastre!” au scandat tinerii activiști veniți să o întîmpine, scrie The New York Times într-o amplă relatare de la fața locului în care nu uită să menționeze că „yachtul a acostat în imediata apropiere a Wall Street-ului, inima sistemului financiar global ale cărui investiții în combustibili fosili reprezintă una dintre țintele majore ale protestelor legate de schimbările climatice”. Prudenți fiind, cum poți să reziști unei asemenea chemări globale la luptă pentru salvarea planetei!?, cei din conducerea marelui grup financiar Goldman Sachs s-au grăbit să posteze un tweet, în care îi urau bun venit la New York @GretaThunberg, curajoasa „egerie” modernă (așa a numit-o BBC) aflată în primele rînduri ale titanicei lupte împotriva Schimbărilor Climatice și o asigurau că îi vor fi alături. Între timp i-a și admonestat pe cei prezenți la conferința ONU menționată anterior, acuzîndu-i „că i-au fura visele”, intervenție care, în funcție discernămîntul și poziționarea ideologică a fiecăruia, a provocat zîmbete ironice, grimase de enervare sau reacții entuziaste.

Narațiunea oficială “Climate Change” si controversele din jurul acesteia

La început s-a vorbit despre „Încălzirea Globală”. Însă, cum evident multă lume preferă căldura frigului și cum datele culese ani în șir nu prea corespundeau așteptărilor s-a trecut la termenul de „Schimbări Climatice”. Iar atunci cînd datele măsurate infirmau „prognozele” sumbre care ne avertizau că ne așteaptă creșteri catastrofice ale temperaturii și că trebuie să cheltuim trilioane de USD pentru a le preveni, s-au găsit metode creative de a „repara” aceste nefericite abateri. În 2009, după ce a fost spart serverul unuia dintre cele mai importante centre de cercetări în domeniu din lume, University of East Anglia Climate Research Unit (una din principalele instituții ale cărei analize stau la baza rapoartelor IPCC, organismul ONU specializat în acest domeniu) a izbucnit un mare scandal, „Climategate”. Atunci au ajuns în spațiul public mii de schimburi de E Mail-uri, între alții între profesorul Philip Jones, directorul centrului, Michael Mann (cel care în 1999 a propus așa numitul model „Hochey Stick Graph” care, contrazicînd teoriiile anterioare, decreta că încălzirea vremii, după lunga perioadă rece, Mica Glaciațiune din Evul Mediu, a fost provocată de revoluția industrială, deci o punea pe seama impactului uman) și Kevin Treuberth, care a introdus în rapoartele IPCC pasaje în care se susținea că există o corelație între schimbările climatice și frecvența și intensitatea uraganelor.

Chestiunile discutate acolo i-au șocat pînă și pe marii actori mediatici fervenți susținători ai cauzei, precum The Guardian sau BBC (care după 2005, la fel ca și Los Angeles Times, au blocat orice dezbatere pe această temă, considerînd-o definitiv tranșată). De pildă, în E Mail-uri cercetătorii erau sfătuiți cum să procedeze ca să împiedice accesul la datele utilizate în modelări atunci cînd li se cerea asta în baza legii accesului la informații (centrul respectiv este o instituție finanțată din bani publici) de exemplu să spună că „datele globale s-au pierdut”. Alte „indicații” se referau la metodele recomandate pentru a manipula favorabil rezultatele modelărilor prin „micșorarea temperaturilor măsurate în trecutul mai îndepărtat și creșterea celor înregistrate mai recent pentru a da impresia unei încălziri accentuate”. În mod ironic, se vede cum o serie de corespondenți își exprimau frustrarea în privința dificultăților întîmpinate în obținerea „datelor dorite” în ciuda „recomandărilor” făcute! În fine, și acesta este poate cel mai grav lucru, acest grup de cercetători influenți discută despre tot felul de tactici de intimidare și cenzurare a vocilor critice, de pildă a celor le care cereau explicații în privința rezultatelor, precum discreditarea acestora sau blocarea publicării lucrărilor lor științifice în reviste de specialitate. După cum scria The Telegraph cu zece ani în urmă „nu s-au dat înlături de la nimic pentru a împiedica dezbaterea științifică, între altele asigurîndu-se ca nici o cercetare care le contrazicea concluziile să ajungă să fie menționată în rapoartele IPCC”.

De altfel sunt destule controverse și în jurul IPCC, organism constituit nu doar din experți, unii destul de controversați, ci și din reprezentanții guvernelor. Astfel, în 2014, unul dintre co-autorii raportului redactat în acel an, Robert Stavins, de la Harvard University, s-a plîns public că mai mult de trei sferturi din textul Sintezei destinate decidenților politici a fost șters la intervenția unor guverne care erau deranjate de cifrele privind contribuția țărilor lor la emisiile de CO2. Iar în 2017 apărea o controversă, de altă natură. Dintr-o analiză a unui alt raport IPCC reieșea că cei mai citați 20 de autori erau chiar cei implicați în redactarea sa, de unde și remarca privind „caracterul incestuos” al acestuia.

Între timp însă toate aceste scandaluri și controverse au fost în mod convenabil uitate. Iar recent s-a trecut și la o schimbare de nume, știind cît de mult contează astfel de lucruri. Așa că nu mai vorbim de Climate Change ci despre Climate Emergency”, termen mult mai percutant, adoptat entuziast de multe dintre marile canale media internaționale, menit să convingă oamenii să facă sacrificii, multe deloc populare, pentru nobila cauză a salvării civilizației noastre. Pentru a amplifica efectul, un adevărat bombardament mediatic a pus pe seama acestor schimbări climatice toate nenorocirile din lume, uraganele, alunecările de teren, inundațiile, incendiile (așa după cum sunt cele din regiunea Amazonului). Cam asta lasă se înțeleagă și un documentar intens difuzat, realizat de Sir David Attenborough, cel care de la tribuna conferinței ONU de la Katowice dedicată impactului schimbărilor climatice, ne avertiza că ne confruntăm cu „cea mai mare amenințare din ultimele mii de ani care riscă să provoace colapsul civilizației noastre”. Este vorba de o fraudă cu iz științific des utilizată care creează confuzie, voit sau neintenționat, între vreme și climat. Chiar și mulți dintre cei care nu elimină cu totul această posibilitate sunt extrem de rezervați în a asocia fenomenele respective, care țin de vreme, impactului omului asupra climatului, care oricum descrie tendințe pe termen lung, e vorba de sute sau mii de ani. De altfel, statistic vorbind, nu se constată neapărat o creștere a acestor fenomene extreme însă astăzi acestea sunt intens și global mediatizate, ceea ce nu era cazul în trecut. În fapt, recunoaște și Sir David că nu se poate face o legătură clară între schimbările climatice și fenomene extrem precum uraganele, dar mențiunea respectivă este făcută foarte discret în documentarul amintit mai sus.

Cînd vine vorba de întreaga discuție privitoare la schimbările climatice apar cîteva întrebări importante. Prima: asistăm realmente în prezent la schimbări climatice semnificative sau doar la fluctuații temporare în cadrul unui ciclu climatic relativ stabil? Nu e o întrebare lipsită de sens pentru că în funcție de răspuns se pot trage concluzii privind amploarea și eventuala reversibilitate a unor tendințe climatice. Există o mulțime de modelări iar unele dintre ele avansează scenarii catastrofale privind nu doar creșterea temperaturii ci și efectelor potențiale ale acesteia. Problema e că deși în principiu pleacă de la aceleași premize, asta dacă facem abstracție de practicile de tip „Climagate”, gama de proiecții care acoperă următorii zeci de ani diferă dramatic între ele. Însă, pe de altă parte, indiferent de răspuns e clar că există consecințe, provocări, care trebuie luate în calcul.

A doua întrebare este însă cea care provoacă uriașe controverse. Dacă sunt într-adevăr schimbări climatice există un impact al factorului uman și dacă da cît de mare este acesta? Ei bine, narațiunea populară dominantă curentă este următoarea: climatul, un ansamblu complex influențat de factori multipli, poate fi descris de o singura variabilă, schimbarea temperaturii medii anuale, controlată în mod esențial de o perturbație de 1-2% in bugetul energetic ca urmare a acțiunii unei singure variabile, concentrația de CO2 din atmosferă. Profesorul Robert Lindzen, de la MIT, un important climatolog contemporan, consideră că această afirmație este cu adevărat una extraordinară, o numește “miracle thinking”, în cursul unei conferințe susținute cu un an în urmă GWPF Conference 2018 R.Lindzen Și sunt mulți alți experți care sunt la fel de sceptici în această privință considerînd că mulți alți factori, precum influența ciclurilor solare, modificări în poziția polilor magnetici, variațiilor ciclice ale orbitei Pămîntului în jurul Soarelui, descrise de așa numitele cicluri Milankovici, efectul fiind variația cantității de energie primită de Terra de la Soare, influențează semnificativ și vremea și climatul. Oricum, atmosfera este un sistem atît de complex încît e greu de crezut că evoluții dramatice cum sunt schimbările climatice pot fi provocate exclusiv de creșterea concentrației de CO2, în afară de cazul în care există un interes extra-științific ca să se promoveze această explicație. În fapt, spunea la un moment Ivar Giaever, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1973, care consideră „încălzirea globală” o pseudoștiință, că miracolul este că într-un sistem atît de complex avem variații atît de mici ale temperaturii pe glob. Vor spune unii imediat că alți laureați al Premiului Nobel susțin altceva. Așa este. Însă dincolo de faptul că cei mai mulți dintre ei nu au o o expertiză științifică în domeniul climatologiei, de pildă Paul Romer este laureat al Premiului Nobel în Economie, faptul mult mai important este altul: una este să fii de acord că suntem într-un interval de schimbări climatice, un punct de vedere cu care multă lume este de acord, și cu totul altceva să spui că acestea sunt provocate aproape exclusiv de creșterea concentrației de CO2 din atmosferă din vina omului. Ceea ce mulți dinre cei în cauză nu mai susțin neapărat.

Repere temporale în Istoria Climei: Holocenul, Mica Glaciațiune, epoca Revoluției Industriale

Însă dacă explicațiile de natură științifică sunt mai greu de urmărit și de digerat există o altă posibilitate de aborda această discuție, aceea de ne raporta la izvoare istorice. Una din cele mai interesante cercetări în materie este cartea unui foarte cunoscut istoric francez, Emmanuel le Roy Ladurie, „Histoire du Climat depuis l’An Mil”, publicată la editura Flammarion în 1967, considerată una de referință în domeniu, în care sunt în analizate în detaliu, plecînd de la tot felul de izvoare istorice, de la cărți bisericești la însemnări comerciale, variațiile uneori dramatice ale climei în ultima mie de ani și impactul acestora asupra oamenilor. În aceeași ordine de idei, aflăm dintr-un ziar britanic, The Ampshire Adversiter, din Southampton, apărut în data de 17 iulie 1852, că „în 1132, în Alsacia, izvoarele au secat iar rîurile s-au uscat. Rinul putea fi traversat pe jos. În 1152 căldura era atât de intensă încît ouăle puteau fi gătite în nisip. Iar în 1303 și 1304, Sena, Loara, Rinul și Dunărea puteau fi traversate pe jos iar în 1835, Sena era aproape secată”.Sau, că „în 1718 nu a existat nici o ploaie între aprilie și octombrie. Culturile au fost arse, rîurile au secat, iar la Paris teatrele au fost închise din ordinul prefectului poliției datorită temperaturilor excesive. Termometrul înregistra 36 grade Réaumur (45 grade C) la Paris. În grădinile și suburbiile arondate, pomii fructiferi au înflorit de două ori în timpul sezonului”. De altfel, într-un interviu pentru Libération, luat în timpul caniculei din 2003 și republicat în august 2018, Emmanuel le Roy Ladurie, menționează că în timpul caniculei din 1718, au murit 700.000 oameni! La polul opus, în China secolului al 17-lea, în timpul dinastiei Ming, aflăm din documentele vremii, clima extrem de rece a distrus recoltele și din cauza foametei a dus la o scădere dramatică a populației. În aceeași perioadă Imperiul Otoman a suferit unele dintre cele mai devastatoare ierni pe care istoricii le-au înregistrat vreodată. Cu situații similare s-au confruntat și Japonia, Malaiezia și Imperiul Aztec. Altfel spus, Pămîntul nu a dus deloc lipsă de fenomene extreme în ultimele sute de ani!

Am menționat toate aceste lucruri pentru că una dintre marile fraude induse de retorica militantă asociată schimbărilor climatice este aceea de a prezenta tot ceea ce se întîmplă acum drept ceva nemaiîntîlnit, nemaivăzut, de cînd există Pămîntul. Ceea ce este complet fals. De fapt este vorba de o ignoranță întreținută cu bună știință, inclusiv în școli. De exemplu, fanii adolescenți ai Gretei Thunberg le cer liderilor să salveze ghețarii. Numai că de-a lungul istoriei Terrei ghețarii s-au agregat și s-au topit de zeci de ori, doar în ultimul milion de ani (vîrsta Pămîntului este de 4,5 miliarde ani). De aceea și există numeroasele lacuri glaciare. În muzeul de arheologie din Salonic dintr-o plăcuţă descriptivă cu titlul „Mediu şi climatul in Macedonia preistorică“ aflăm că în Mezolitic a avut loc o creştere marcantă a temperaturii ceea ce a dus la ridicarea nivelului apei mării şi a făcut ca întreaga regiune situată între actualele rîuri Axios şi Haliakmon să devină un lac sărat.

Dar dacă nu este de așteptat ca Greta Thunberg, care oricum nici nu mai merge la școală fiind prea ocupată cu salvarea Planetei (doar traversarea Atlanticului cu yachtul, o decizie cu un evident iz propagandistic, i-a luat 2 săptămîni) să știe aceste lucruri e surprinzător ca o persoană ca Sir David Attenborough să ignore această realitate indubitabilă, a ciclurilor periodice de schimbări climatice, cu mult mai severe decît cele de acum. În lunga perioadă în care am evoluat de la Homo erectus, din epoca de piatră, cu sute de mii de ani în urmă, până la omul de astăzi, au avut loc cel puțin 60 de glaciațiuni, 60 de epoci de gheață. În multe dintre acestea s-au înregistrat variații de temperatură de 20 grade sau mai mult în intervale scurte de timp. Însă în urmă cu 11700 de ani, scrie Howard Bloom în Wall Street Journal, „foile de gheață în umbra cărora ne-am făcut viața timp de două milioane de ani s-au decojit, lăsând o nouă grădină luxuriantă a Edenului. În acel Eden am inventat agricultura, banii, electronica și modul nostru de viață actual”.

Însă acest interval fast se va sfîrși la un moment dat, chiar dacă omenirea va dispărea între timp, făcînd loc unei alte ere glaciare. Pentru că acesta este maniera normală în care evoluează, de sute de milioane de ani, climatul pe Terra. Un climat care oscilează între perioade caracterizate de călduri tropicale și altele înghețate, în care o bună parte a suprafeței sale e acoperită de o groasă calotă polară, care în ultima perioadă glaciară maximă, în urmă cu circa 20 de mii de ani, acoperea cam o treime din suprafața Pămîntului și avea grosimi de 1,5 pînă la 3 km, motiv pentru care nivelul oceanelor era atunci cu 120-140 m mai jos decît cel actual. Așa au ajuns cochilii fosilizate pe vîrful munților și terenuri uscate au devenit mlaștini sau fund de mare. În prezent ne aflăm într-o perioadă interglaciară, numită Holocen, care va fi urmată de o alta, glaciară, marele nostru noroc fiind tocmai că ne aflăm într-o perioadă caldă. La începutul acesteia, în urmă cu 11700 de ani, vremea era rece dar ulterior, în următoarea mie de ani, temperaturile au crescut cu aproximativ 3 grade peste cele medii de acum. În numai 10 ani, la începutul Holocenului, temperatura media din Groenlanda a crescut cu 8 grade ajungîndu-se astfel la un climat comparabil cu cel mediteranian. Cu 10 mii de ani urmă, în perioada vînătorilor din Epoca de Piatră, a început cel mai cald interval din Holocen care a durat pînă în urmă cu 5500 de ani. În acea perioadă, în locul deșertului Sahara de astăzi era o savană verde întinsă în care trăiau lei, elefanți, girafe, etc animale pe care acum le găsim în sudul Africii. Într-o pictură pe stîncă din actualul parc din podișul Tassili din Sahara, acum o zonă complet deșertică, se văd oameni care călătoresc în bărci pe apă ceea ce înseamnă că existau rîuri și lacuri în locuri în care astăzi nu mai găsim nici un fir de iarbă. Lacul Ciad se întindea la acea vreme pe o suprafață de 400 mii km2, mai mare decît cea a Germaniei sau Mării Caspice. Însă în urmă cu circa 5500 de ani a avut loc un proces de deșertificare care s-a extins în tot nordul Africii, cu excepția teritoriului din Valea Nilului, locul de naștere a civilizației egiptene.

Mai aproape de noi, după cîteva sute de ani cu vreme extrem de caldă a urmat un interval, între secolele 14 și 18, numit de climatologi Mica Glaciațiune Medievală, marcată de crize majore, războaie religioase, frămîntări politice, sociale, economice.Mica Glaciațiune a urmat unei perioade de încălzire globală, Perioada Optimă Medievală, care a durat circa 300 ani, pînă în 1300. Atunci vikingii au traversat Atlanticul de Nord și au stabilit așezări înfloritoare în Groenlanda dar care au dispărut ulterior cu totul din cauza glaciațiunii. După 1800 am asistat însă din nou la o încălzire a vremii, cu efecte benefice. Cum această perioada a coincis cu industrializarea, dezvoltarea tehnologică, progresele din medicină, etc ceea ce a dus la creșterea populației globului, s-a avansat teoria pe care se bazează întreaga campanie „Climate Change” la care asistăm astăzi, aceea că încălzirea globală este un rezultat al activității umane. Numai că asta nu explică de ce au avut loc în trecut variații mult mai semnificative ale temperaturii, documentate prin izvoare istorice, deși populația globului era mult mai mică decît cea de astăzi și nu exista practic nici unul dintre factorii acuzați astăzi că ar provoca încălzirea (combustibili fosili, industrie, vehicule, avioanele, etc). În aceste condiții pare mai logic, mai probabil, ca de fapt să asistăm la un ciclu de încălzire globală, așa cum s-a întîmplat de atîtea ori în trecut, datorită unor cauze independente de factorul uman, care s-a suprapus peste perioada revoluției industriale, cînd de altfel au și început să se facă măsurători credibile ale temperaturii. E ca și cînd ai spune că datorită faptului că oamenii se duc pe Litoral în principal în timpul verii vremea se încălzește acolo semnificativ datorită prezenței lor.

Cauzele încălzirii bruște de acum 11 700 de ani nu sunt cunoscute dar faptul că acest fenomen a avut loc pune, din nou, serios sub semnul întrebării teoria Climate Change de astăzi care atribuie factorului uman un rol decisiv în privința încălzirii la care asistăm. În timp ce faimosul organism ONU IPCC, autoritatea supremă în materie, care este un amestec de ”experți în climă” si reprezentanți ai diferitelor guverne, decretează că e neîndoios faptul că are loc o încălzire globală și pentru asta omul este vinovat, nu s-a găsit nici o explicație coerentă privind cauzele care au determinat acum 11700 de ani sfîrșitul epocii glaciare și o încălzire bruscă, rapidă, a vremii (fără de care, de altfel, civilizația umană așa cum este ea astăzi nici nu ar fi fost posibilă) deși pe atunci erau puțini oameni si nu exista nici unul dintre factorii acuzați astăzi că ar provoca “devastatoarele schimbări climatice”.

De ce atîta lume sprijină narațiunea oficială “Climate Change” si programe ca “New Green Deal” care riscă să destructureze economiile occidentale?

Asistăm în fapt la una dintre cele mai ample și sofisticate campanii globale de propagandă al cărui scop este, spune chiar Greta Thunberg, „schimbarea sistemului”, care combină retorica legată de schimbările climatice cu cea anti-capitalistă a stîngii radicale. Ea, în fapt cei din spatele său, ne îndeamnă să renunțăm la voiajul cu avionul sau automobilul, să renunțăm la combustibilii fosili, să închidem fabrici, să ne schimbăm radical obiceiurile alimentare, etc În documentul circulat de activiștii americani care au demonstrat săptămîna trecută se vorbește despre comunitățile marginalizate, despre LGBT, despre crearea unor bănci de stat, locuri de muncă garantate, case ieftine și de calitate pentru toți, încetarea oricăror lucrări de infrastructură pentru combustibilii fosili, precum gazoductele sau terminalele de gaze lichefiate, etc Toate lucruri care nu au în fapt vreo legătură cu schimbările climatice. Saikat Chakrabarti, unul dintre creierele mișcării socialiste din interiorul Partidului Democrat, fostul șef de cabinet al promotoarei New Green Deal, Alexandria OcasioCortez recunoaște că scopul inițial a fost schimbarea întregului sistem economic și social american, dar că pe parcurs au realizat că este avantajos să asocieze aceste propuneri de schimbări revoluționare în plan economic și social cu mesajele legate de schimbările climatice.

Iată de ce mulți se tem că asistăm la un asalt fără precedent asupra libertății și economiei de piață. Unele pasaje din discursurile Gretei Thunberg, fabricat în același tip de laboratoare ideologice ca și cele ale Alexandriei Ocasio Cortez, par extrase dintr-un manifest revoluționar bolșevic: „Am venit să vă spunem că schimbarea vine, indiferent dacă vă place sau nu, pentru că puterea aparține poporului”. Greta a fost extrem de bine aleasă. E foarte greu să ataci un copil de 16 ani, mai ales unul care a avut în trecut probleme mentale. Și este aproape perdant din start să te lupți cu argumente, oricît de solide ar fi ele, cu mesaje emoționale percutante, bine proiectate în culise de grupări cinice care nu au nici un fel de scrupule să utilizeze copii pentru a-si atinge obiectivele ideologice radicale. Cînd sute de adolescenți îi somează pe liderii politici să ia măsuri radicale, pentru „salvarea Pămîntului”, pentru că nu există „Planeta B” și cer „să fie oprită imediat încălzirea globală”, după cum relatează National Geographic, o probă flagrantă de ignoranță pentru care însă nu copiii sunt vinovați ci adulții care le inoculează cu bună știință astfel de idei, degeaba amintești despre numeroasele cicluri de schimbări climatice din trecut, cu ecarturi de temperatură mult mai mari decît cele de astăzi, pentru a sublinia faptul că deși pot exista provocări nu ne așteaptă de fapt nici o catastrofă iminentă și oricum măsurile extreme preconizate nu au cum să schimbe evoluții geologice inevitabile în materie de climă, independente de noi. Mai trist este faptul în principal tot copiii plătesc prețul pentru o propagandă scăpată de sub control care îi face să creadă că în zece ani sau chiar mai repede vom asista am putea asista la extincția civilizației umane. Același National Geographic relatează că cîțiva dintre cei mai fervenți activiști adolescenți s-au retras de la școală, acuzînd simptome de depresie, anxietate, de frică că liderii lumii nu vor acționa la timp pentru a le salva viața.

Problema este că astfel de măsuri radicale, care în fond își propun dezmembrarea întregului sistem economic occidental actual, nu sunt deloc luate în calcul nici de Rusia nici de China. Și nici de India. În fapt, autoritățile de la Beijing, deși au semnat Protocolul de la Paris și își declară verbal preocuparea față de schimbările climatice, tocmai au aprobat un masiv program de construcție de centrale pe bază de cărbune, cu o putere instalată de 226 Gigawați, adică mai mult decît întreaga capacitate de energie electrică instalată a Germaniei la sfîrșitul anului 2018, care este 200 Gigawați. În acest moment din totalul de centrale electrice pe cărbune planificate a fi construite în lume 40 de procente se află în China. Din acest punct de vedere sunt voci care fac o paralelă cu campaniile pacifiste de dezarmare unilaterală din perioada interbelică sau cele din anii 1950 și 1960, în timpul Războiului Rece. De pildă Bertrand Russell sau filosoful american John Dewey vorbeau în perioada interbelică, în timp ce Hitler înarma masiv Germania, despre interesele sinistre, despre „inerția mentală”, a celor care refuzau dezarmarea unilaterală ca pas decisiv întru instaurarea păcii pe Pămînt. Chiar în septembrie 1938, cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Neville Chamberlain, primul ministru britanic de la acea dată, era încrezător că nu va fi război din cauza „dorinței pentru pace a poporului german și a celui italian”. Atunci am evitat în extremis dezastrul, în ciuda acestor erori monumentale de judecată. Dar cu prețul a zeci de milioane de victime.

Sigur, mulți se pot întreba de ce achiesează atîta lume, mass media, politicieni, guverne, ONG-uri, etc la acest demers. Din care cel puțin parte nu se poate să nu realizeze contradicțiile serioase reliefate mai sus. Pentru că răspunde intereselor multor actori. Unii au agendă ideologică radicală anti-capitalistă pe care o îmbină abil cu chemara la luptă împotriva schimbărilor climatice. Alții, precum socialiștii democrați americani, o fac din în principal din oportunism pentru că este un discurs politic ușor de vîndut, mai ales tinerilor. În ambele cazuri interesele lor sunt bine servite de o astfel de campanie. Apoi, prin tratate precum Acordul de la Paris, multe ţări în curs de dezvoltare sunt eligibile pentru ajutoare din partea celor dezvoltate, pentru „decarbonizarea economiei“, aşa că au tot interesul să sprijine acest discurs. În timp ce ţări bogate din Europe vor să diminueze dependenţa de combustibilii fosili, de care nu dispun, justificând astfel în fața populației de ce trebuie subvenţionate sursele de energie alternative. Cît privește China, Rusia, ca și India de altfel, ele nu au oricum nici un fel de intenție să implementeze „marile acțiuni de decarbonizare a economiei” (deși în cazul lor țintele de atins sunt mult mai generoase decît în cazul țărilor occidentale) și nu pot decît să observe cu satisfacție cum țările occidentale riscă să își destructureze economia. Între timp, reprezentantul chinez nu scapă prilejul de a ține lecții Americii în materie de Schimbări Climatice, la Conferința ONU de la New York la care a fost invitată și Greta Thunberg, deși China este de departe cel mai mare poluator din lume. De altfel, China luptă doar prin alte părți ale planetei „împotriva Schimbărilor Climatice”, pentru ca la ea acasă a interzis așa numitele „greve climatice ale copiilor” care au avut loc zilele trecute 150 de țări.

Pe de altă parte, și multe ONG-uri s-au orientat pe această direcție unde există numeroase programe generos finanțate, așa cum se întîmplă, în general, cu cele legate de gen, „hate speech”, diversitate, care se suprapun peste agenda liberală. La fel, mulți cercetători și oameni de știință au devenit “experți climatologi” atrași de finanțarea generoasă din acest domeniu. Finanțare care pentru acest tip de activitate științifică a crescut de 15 ori, in comparație cu anii ’90. În consecință am asistat și la o proliferare a articolelor care încearcă să lege de această temă la modă tot felul de alte cercetări, un fenomen întîlnit și în alte cazuri, de altfel. Cu precizarea, după cum s-a văzut în cazul Climategate, că nu e deloc recomandabil să te abați de la ortodoxia momentului, conform căreia schimbările climatice la care asistăm în acest moment sunt devastatoare și sunt provocate de om. Pentru că riști fie rejectarea articolelor propuse spre publicare fie chiar să devii un fel de paria în comunitatea științifică. Doar oameni cu un statut profesional cu totul special, cum ar fi un Premiu Nobel, sau cei aflați la sfîrșitul carierei, își pot permite asta. În opinia profesorului Lindzen „a fost creată astfel, ceva ce nici Stalin nu a reușit împreună cu Lisenko, o întreagă nouă comunitate științifică avînd la bază o poziție politică”. Una din explicațiile pentru care acest discurs a găsit un atît de larg ecou fiind acela, spune tot el, că „elitele au fost educate într-un sistem în care succesul însemnă să fii pe placul profesorilor, care descurajează gîndirea critică și analiza”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro