Cum a învins regizorul Horia Suru “complexul” Székely Csaba. Jurnal de FNT 31

1.Cum a învins regizorul Horia Suru “complexul” Székely Csaba

Cândva, prin anul 2015, pe afișul Teatrului ACT din București, apărea un spectacol cu piesa Apă de mină de Székely Csaba. Distribuția era alcătuită din actori cu consistente cărți de vizită (Ioan Coman, Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea, Irina Antonie), misterul situându-se în zona autorului regiei. Producătorii îi mulțumeau atunci pentru sfaturi și implicare maestrului Alexandru Dabija, prin târg însă circulând zvonul că spectacolul fusese început de mult mai tânărul Horia Suru. Care, din cine știe ce motive, fusese silit să își abandoneze lucrul.

Cert e acum un lucru. Horia Suru a scăpat de, hai să-i zicem, mai în glumă, mai în serios, complexul Székely Csaba și a pus în scenă, în integralitatea ei, Trilogia minelor. În prima parte a acesteia, cea cu Flori de mină, i-am regăsit pe Ioan Coman și pe Irina Antonie, fapt ce confirmă miezul de real din zvonurile mai sus invocate. În selecția FNT, ediția 2021, nu au fost reținute doar prima și cea de-a treia parte, Apa, cea cu Beznă fiind omisă. Din motive necunoscute mie. Mă rog, așa e în teatru și, mai ales, așa e în FNT 31. Aud că, totuși, pachetul artistic e unul omogen și, în consecință, ar fi trebuit oferit ca atare spectatorilor.

Țin să precizez că scriu aceste impresii la cald, adică după difuzarea fiecărei adin cele două părți, în plan fiind înșiruirea, la final, a câtorva concluzii.

Așadar, în Flori ne întâlnim cu Iván, cu Ilonka, cu Mihály, cu Irma și cu Illés, cinci dintre puținii locuitori ai unui sat (mă rog, comună,) cândva prosper din Secuime. Prosperitatea s-a evaporat odată cu închiderea exploatațiilor miniere, și-au luat lumea în cap și locuitorii, așa că cele cinci personaje au ajuns să fie ceva asemănător unor epave. Sau , mai blând spus, niște oameni de prisos. Trași pe zi ce trece tot mai la fund de nefericiririle din ce în ce mai acute și mai frecvente pe care li le rezervă viața. Lipsei de rost adăugându-li-se absența afectivității.

Satul acela a devenit pentru ei un fel de azil și de zi, și de noapte, de cârciumă sui-generis, oricum cu program non-stop, de loc ideal pentru o impecabilă desăvârșire a ratării (Mihály e medic și seamănă teribil cu doctorul Astrov), de consumare a unor iubiri neîmpărtășite (degeaba îi tot aduce Irma nenumărate borcane de compot lui Iván), de rămășiță de spital.

În spectacolul cu Flori de mină de la Teatrul Dramaturgilor Români, Horia Suru amplifică nimbul cehovian al piesei. Mihály, exemplar interpretat de excelentul actor care e Bogdan Nechifor, poartă ochelari din vremea Unchiului Vanea, Irma, foarte bine jucată de Antoaneta Zaharia, are ceva, un ceva bine cumpănit fie din Mașa, fie din Sonia, iar Ilonka, interiorizat adusă în scenă de Irina Antonie este mai nefericită chiar decât Nina Zarecinaia. Ioan Coman este un adecvat Illés, umil, speriat, copleșit de boală, în vreme ce Iván, atent portretizat de Cezar Antal, e ros de băutură și de răutăți cotidiene. Din când în când între personaje apar conflicte, se încing și încăierări repede stinse de unul, două, nenumărate pahare de votcă. Adecvată intențiilor montării muzica de scenă creată de Petre Ancuța, poate mult prea aglomerat decorul creat de Raluca Alexandrescu. În schimb, costumele purtând aceeași semnătură, mi se par a fi exact ceea ce se cuvine. Ca și light-design-ul datorat lui Andrei Marin.

Vizionând cel de-al treilea episod al trilogiei scrise de Székely Csaba, așa cum se înfățișează el în concepția regizorală a aceluiași Horia Suru, mi-am reîntărit opinia că povestea din Apa este cu mult mai dură decât cea din Flori sau din Beznă de mină. Și aceasta nu neapărat din cauza limbajului parcă mai frust decât altunde. Nici fiindcă părintele Ignácius se situează în relația cu mult mai tânărul Márton tare departe învățăturile Bisericii. Nu deoarece învățătorul István este complet diferit față de ceea ce învățasem din poeziile lui Octavian Goga că s-ar cuveni să fie cel pe umerii căruia ar sta educarea comunității, mai ales în vremuri de restriște. Și nu neapărat pentru că bătrâna Irén simulează amnezia doar spre a se minți pe sine în privința fiicei care nu mai are cum să vină să o viziteze. Și nici fiindcă tânăra Ilonka refuză à priori orice tentativă de salvare. Trec și peste caracterul adesea frust al limbajului. Ci fiindcă, pur și simplu, de data aceasta orice speranță este definitiv exclusă. Viața este la un punct terminus, e mai limpede ca orice că orice șansă de salvare nu doar a comunei, ci și a oamenilor e de domeniul imposibilului. Cu toții au intrat într-un tunel, tunel de mină în care inundația este de domeniul iminenței.

Horia Suru a păstrat aceeași echipă de actori din Flori, dar care se află acum în situația de a juca roluri de facturi complet diferite. O fac tuspatru la nivelul excelenței. Nu poți formula nici o obiecție, oricât de cusurgiu ai fi, la adresa jocului nici unuia dintre actori. Ion Coman e la fel în rolul Preotului catolic ca și în varianta princeps la care am făcut referiri în prima parte a acestei cronici. Adică foarte bine. Antoaneta Zaharia semnează un excelent rol de compoziție, Bogdan Nechifor este absolut formidabil în rolul tânărului abuzat de preot, marcându-i și retardul, și decompensările, și crizele de personalitate, semn că ar fi fost recuperabil, Irina Antonie și Cezar Antal evoluează și ei fără cusur. Îmi păstrez opinia în legătură cu excesul pieselor de decor, ca și în privința muzicii de scenă datorată lui Petre Ancuța și a light designului creat de Andrei Marin.

Ce pot să spun în chip de concluzie? Să mărturisesc că în urmă cu niscaiva ani, când am văzut pentru prima oară, într-un spectacol jucat în limba maghiară Apa, pe scena Teatrului Național din Târgu Mureș (regizor era Sebestyen Aba) aveam serioase îndoieli că textului lui Székely Csaba i se va știrbi din valențe în cazul în care ar fi jucat în altă limbă. Horia Suru și echipa lui au meritul de a-mi fi risipit definitiv îndoielile cu pricina.

Teatrul Dramaturgilor Români din București

TRILOGIA MINELOR de Csaba Székely

Episodul 1 FLORI;Traducere de Sándor László și Csaba Székely: Regia: Horia Suru; Decorul și costumele: Raluca Alexandrescu; Muzica originală: Petre Ancuța; Light design: Andrei Marin; Distribuția: ; Illés: Cezar Antal; Ilonka: Irina Antonie; Mihály: Bogdan Nechifor; Irma: Antoaneta Zaharia; Illés: Ioan Coman; Data difuzării on line 7 noiembrie 2021

Episodul 3 APĂ; Traducere de Sándor László și Csaba Székely: Regia: Horia Suru; Decorul și costumele: Raluca Alexandrescu; Muzica originală: Petre Ancuța; Light design: Andrei Marin; Distribuția:Ignácis: Ioan Coman; Márton: Bogdan Nechifor; István: Cezar Antal; Imola: Irina Antonie; Irén: Antoaneta Zaharia; Data difuzării on line: 8 noiembrie 2021

2.Psihiatrie și antidepresive

Extrem de zgârcit în informații, atât de evident încropitul caiet-program accesibil online al celei de-a XXXI- a ediții a Festivalului Național de Teatru nu suflă nici măcar o vorbă despre Lucy Prebble, autoarea piesei Efecte secundare. Tradusă de Vlad Bălan și de Camelia Pintilie și pusă recent în scenă de același Vlad Bălan la unteatru din București. Un minimum de informații despre autoare și despre piesă ar fi fost obligatorii nu doar în virtutea faptului că, de ani buni de zile, FNT aspiră la statutul de manifestare culturală complexă, iar cultură fără informație nu se poate, ci și pentru motivul că, din câte se pare, este pentru prima oară că o scriere a lui Lucy Prebble este jucată pe o scenă românească. Dar, mă rog, în pofida faptului că este plină țara de așa-ziși teatrologi și absolvenți de teatrologie pare-se că mai este cale lungă de parcurs până la profesionalizarea deplină a acestora și chiar și până la profesionalizarea echipelor care se ocupă de FNT.

Am făcut, așadar, apel, în lipsă de altceva mai bun, la amabilitatea domnului Google grație căruia am aflat că Lucy Prebble este năcută în 1980 și că, în ciuda tinereții sale, deține o carte de vizită impresionantă. A debutat în 2003 cu o piesă intitulată Sindromul zahărului, șapte ani mai târziu i-a fost reprezentată Enron, o lucrare despre bine-cunoscuta și catastrofala afacere financiar-bancară, pentru ca în 2012 să-i fie jucată pe scena Teatrului Național din Londra scrierea intitulată Efectul. Exact cea doar de câteva luni intrată pe afișul de la unteatru.. în 2019 la Old Vic a avut loc premiera piesei O otravă foarte scumpă. Și, din câte se pare, povestea merge mai departe.

Efectul, jucată la noi sub titlul Efecte secundare, nu are cum să nu te ducă cu gândul la două referințe culturale. Mai întăi la celebrul mit al Isoldei și al lui Tristan și aceasta nu doar pentru motivul că unul dintre personaje se cheamă chiar Tristan. Între Tristan , un băiețaș de cartier, slobod la gură, cam șmecheraș, aventurier de mic calibru, mereu în căutare de bani și lipsit de scupule, gata oricând să fenteze orice regulă, și Connie, o tânără serioasă, angajată de ceva vreme într-o relație, se naște o puternică atracție, nu doar de natură sexuală. Iar cum Tristan și Connie sunt doi tineri care își închiriază corpul spre a se face pe el experimente la capătul cărora un mare trust farmaceutic ar urma să livreze pe atât de bogata și de concurențiala piață a produselor farmaceutice un nou anti-depresiv (al câtelea ?) marea întrebare este dacă pasiunea în cauză e una naturală sau numai un efect secundar și, după cum se va vedea și necontrolabil, și devastator deopotrivă, al medicamentului în cauză. Lesne, cred, de recunoscut povestea medievală a filtrului magic și a celor doi îndrăgostiți care a inspirat de-a lingul secolelor o imensă cantitate de literatură și un număr considerabil de filme. Cea de-a doua referință culturală mi se pare a fi romanul, filmul și piesa Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Waseerman și Ken Kesssey. E adevărat, cei doi tineri vin de bună voie și contra unui onorariu în spațiul destinat experimentului. Numai că tuturor spațiul în cauză le impune comparația cu un azil psihiatric. La fel de adevărat e și că doctorița Lorna James nu este la fel de înspăimântătoare și de dură precum detestabila sora Ratched. Dar ceva nu tocmai ok se întâmplă și cu ea, și cu doctorul Toby, un arivist profesional gata să facă orice pentru ca experimentul să reușească și noul produs farmaceutic să fie omologat și să devină vandabil, și cu cei doi tineri. Și cu experimentul în sine. De aici noian de semne de întrebare. Cât e medicină și cât interese comerciale în avântul luat azi de psihiatrie ? E chiar atât de mare numărul de depresivi și de depresii din zilele noastre precum ar arăta-o considerabilul număr de antidepresive prescrise anual pe tot Globul ? Ce riscuri își asumă cei ce acceptă rolul de cobai în testarea eficienței noilor medicamente și cât de onești sunt experimentatorii în recunoașterea și comunicarea publică a efectelor secundare ale noilor produse ? Cât sunt de cinstite testele în ansamblul lor ?

Piesa scrisă de Lucy Prebble mi se pare a fi una complexă. Scrierea conține mai multe piste și tematice, și dramaturgice. Lucrurile se complică mai ales în a doua parte în care abundă un noian de dezvăluiri și de lovituri de teatru. Nu doar Tristan și Connie sunt ființe vulnerabile, ci și doctorii Lorna și Tobbie. Îi leagă o poveste din trecut, numai aparent uitată, vindecată, îngropată, poveste care ajunge la un decont tragic în secvențele de final ale piesei.

Am zăbovit ceva mai mult asupra conținutului scrierii lui Lucy Prebble din dorința de a produce argumente în favoarea ideii că Vlad Bălan, actor tânăr și regizor aflat la ora debutului, nu și-a asumat nicidecum o misiune simplă punând-o în scenă. Vlad Bălan și echipa lui înregistrează un succes notabil. În pofida unui început care mie mi s-a părut nițeluș mai leneș, montarea se dovedește, în ansamblul ei, una bine ritmată. Regizorul ține în mână ferm smocul de piste dramaturgice. Spectacolul este unul clar, dinamic, rece doar în aparență. Nu vinde înainte de a fi cazul tragedia umană a personajelor. Vlad Bălan știe să pregătească apariția-momentelor -cheie, cea mai elocentă dovadă fiind rigoarea cu care se consumă secvența căderii măștilor celor doi doctori. Contribuie la aceasta muzica de scenă creată de Cristina Juncu (pentru cei ce au văzut-o pe tânăra actriță în spectacolul Iona, coproducție a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca și a Teatrului Nottara din București, faptul acesta nu mai e tocmai o surpriză), scenografia rece, albă, deliberat convențională semnată de Miruna Croitoru, light design-ul și sound design-ul (ale căror creatori sunt Dragoș Mărgineanu și, respectiv, Sever Andrei) și mișcarea scenică gândită de Irina Ștefan.

Contribuie mai presus de toate componenții distribuției. În totalitate actori tineri care se vede cu ochiul liber că au avut încredere în Vlad Bălan. Pe Vlad- Ionuț Popescu îl cunoșteam din Medea’s Boys, spectacolul de la Teatrul Apollo 111 regizat de Andrei Măjeri. Să spun doar că Vlad-Ionuț Popescu mi-a confirmat acum și bunele impresii, și speranțele puse în el ar însemna mult prea puțin lucru. L-am văzut acum evoluând ferm, nuanțat, sigur, pe sine, știind să dezvăluie atăt cât trebuie și atunci când trebuie cât de vulnerabil este de fapt spurcatul la gură Tristan. În Connie, o văd pentru prima oară pe Oana Jipa. Frumoasă, tânără, sensibilă, știind cum să exprime revoltele personajului, revolte consumate îndeosebi în confruntările cu doctorița Lorna. Dacă e vorba despre un debut, mi se pare evident că acesta s-a petrecut sub semnul fastului. Camelia Pintilie pe care o cunoșteam în primul rând din producțiile Teatrului Excelsior surprinde profesionalismul rece, neînduplecat al doctoriței. Al cărei zâmbet ascunde un șir de drame suprapuse. Cu totul remarcabil momentul din final. În fine, Bogdan Nechifor, inspirat distribuit în doctorul Toby, este un impecabil depozitar al policromiei personajului. Aparent amabil, flușturatic, în realitate ambițios, gata la orice spre a se împăuna cu noi și noi succese. Toby se află într-o permanentă și devastatoare competiție cu sine ca și cu vorbele de odinioară ale tatălui său. Prestigios cardiolog și chirurg de mare succes și pe față disprețuitor al psihiatriei.

UNTEATRU din BUCUREȘTI

EFECTE SECUNDARE de Lucy Prebble

Traducere de Vlad Bălan și Camelia Pintilie

Regia: Vlad Bălan

Scenografia: Miruna Croitoru

Mișcarea scenică: Irina Ștefan

Muzica originală: Cristina Juncu

Light design: Dragoș Mărgineanu

Sound design: Sever Andrei

Distribuția:

Tristan: Vlad Ionuț Popescu

Connie: Oana Jipa

Lorna James: Camelia Pintilie

Doctor Toby: Bogdan Nechifor

Data difuzării on line: 8 noiembrie 2021

Citeste continuarea articolului pe Contribuotrs.ro si comenteaza pe contributors.ro