Cum am devenit impaciuitorist (de Cristian Ghinea)

Domnul Cristian Tudor Popescu se arata ingrozit intr-un editorial de declaratia mea ca dosarul Monei Musca nu e „asa de condamnabil“ si cariera sa isi poate reveni. Ba chiar se intelege de acolo ca domnul Popescu nu ma mai considera destept si echilibrat, cum o facea pina acum.

Nu stiu cum e cu desteptaciunea, dar imi propun sa il conving aici ca declaratia respectiva se datora tocmai echilibrului.

Editorialistul de la „Gandul“ nu e singurul care m-a tras de urechi. Colegi si prieteni mi-au spus ca m-am pripit, m-am gasit eu sa dau singura declaratie pozitiva in doua pagini de demascare. Declaratia trebuie vazuta si in contextul atmosferei irespirabile din presa, am avut impresia vreo doua zile ca asist la un fel de cupa a presei la aruncat cu pietre.

Prin anii ’50, tovarasii care nu erau destul de duri cu dusmanul de clasa erau demascati ca impaciuitoristi. Impaciuitoristi erau si cei care dupa cinci minute de aplauze se opreau primii. Impaciuitorismul era un pericol si trebuia combatut.

Nu zic ca e acelasi lucru, nu vreau sa compar incomparabilul, dar, subiectiv vorbind, am avut in aceste zile senzatia ca sint acuzat de impaciuitorism.

Am scris multe articole despre dosarele Securitatii. Mai ales in vremea cind Adrian Nastase, aceasta noua victima a sistemului, spunea ca cei de la CNSAS ling dosare. Eram convins atunci si sint si acum ca trebuie sa scapam de povara asta care ne bintuie.

Atunci eram putini, guvernul Nastase si priboii sai erau la putere. Ma bucur ca am ajuns majoritari, cel putin in spatiul public. Si tocmai acum nu mai sint pe linie.

Problema mea este ca nu pot sa ridic piatra automat, ca vreau sa pun un context moral intre jegul din dosare si realitatea de astazi. Si nu pentru ca Mona Musca nu a gresit.

Cred in explicatia oferita de domnul Popescu cum ca atunci Mona Musca a manifestat un oportunism de tinerete, a vrut sa ramina la oras, sa faca o cariera. Mi se pare mai credibila decit scuza cu apararea sigurantei tarii si a studentilor straini.

Dar, cum am o tendinta organica sa inot impotriva curentului cind multa lume se imbulzeste intr-o singura directie, vin cu doua amendamente si fata de editorialul vitriolant al domnului Popescu, si fata de pornirea publica spre lapidare morala. In primul rind, nu trebuie sa transformam curatenia morala intr-un proces birocratic orb.

Excludem din viata publica oamenii care au semnat angajamente? Scapa toti ofiterii securisti si nomenclaturistii. Ce facem cu turnatorii fara angajament care chiar au nenorocit destine? Un angajament semnat din oportunism sau sub santaj este mai blamabil?

Nu ar trebui sa ne uitam la ce s-a intimplat cu colaborarea, ce destine a afectat si cum? Ce se stie in acest moment despre efectele colaborarii Monei Musca? Lipsesc acele note din dosar, despre care „acuzata“ spune ca nici nu le-a scris. A facut rau altora? Domnul Popescu nu stie ca da, doar presupune, eu nu stiu ca nu.

Asta ar fi obiectia de procedura. In al doilea rind, am o obiectie de context istoric. Spre deosebire de Cehia, care a inceput povestea asta in 1991, noi avem 16 ani de experienta postcomunista. Aveam 13 ani la revolutie, am trait mai mult in tranzitie decit in comunism.

Timp in care s-au intimplat multe, mi s-a creat o lume pe care nu o aveam atunci. Cu bunii si, mai ales, cu raii ei. Ii ingrozesc sau nu pe domnul Popescu si pe multi altii, dar nu ma impac cu gindul sa las doar dosarele facute de securisti sa-mi rearanjeze lumea. Trebuie sa am si eu ceva de zis.

Avem putini politicieni care nu s-au imbogatit de pe urma functiei si Mona Musca e unul dintre ei. Cred ca putem cadea de acord ca palmaresul sau politic e pozitiv. Legea informatiilor, legea violentei domestice, opozitia isteata si eficienta fata de guvernarea Nastase atunci cind PSD parea de neinfrint, cearta ei cu doua guverne pentru recalcularea pensiilor.

Multi nu o suporta in politica. Iti spun sfatosi ca a facut totul pentru imagine, ca joaca populist. Mi-as dori mai multi politicieni care sa faca atitea pentru imagine.

De ce nu a spus Mona Musca nimic in acesti 16 ani? Nu stiu si nu inteleg. Si mai este ceva ce nu inteleg. Proiectul de lege a lustratiei are un articol care exclude din viata politica colaboratorii Securitatii. Colaboratorii punct. Mona Musca s-a batut pentru o lege care ar scoate-o din viata politica.

Cind aflu asa ceva, patesc ca robotul din povestirile SF care e pus sa analizeze paradoxuri si i se ard circuitele. Asa ma simt zilele astea: ca un robot cu circuitele arse. Nu inteleg si, cind nu inteleg ceva, stau si ma minunez. Nu pot sa arunc cu pietre, desi mi se spune ca nu e bine pentru cariera mea sa ies in decor in momente de-astea, cind la moda e sa fii intransigent.

Oportunistii despre care nu stim sigur ca au facut rau si victimele care au cedat trebuie sa-si ispaseasca pacatele, trebuie sa ceara scuze. Dar trebuie sa tinem cont si de ce au facut in lumea asta noua, de dupa dosare.

Nu se compenseaza, nu se face o medie aritmetica, dar nu putem arunca copilul o data cu apa din copaie. Nu ii putem executa public si definitiv cind adevaratii ticalosi o duc bine. Eu nu pot. UTC-istii de ieri, care nu trebuiau sa fie urmariti de Securitate pentru ca erau cadre de nadejde, sint milionarii noii lumi si fac afaceri cu statul.

Ilie Merce face figura de pensionar cumsecade in Parlament, Paunescu tace intelept.

Nu putem face din dosare principiul organizator al acestei societati fost postcomuniste. Ar fi victoria finala a securistilor.