Cum gândim problema drogurilor dincolo de ideologii, sancțiuni și măsuri populiste

Consumul de droguri a pătruns de ani buni printre obiceiurile românilor și este foarte puțin probabil ca la petrecerile care se respectă cineva să nu achiziționeze de la dealeri niscai droguri pentru relaxare, care să coloreze și mai mult atmosfera, însoțind banalul consum de alcool. Avem de-a face cu un fenomen social, nu are niciun rost să-l negăm, chiar dacă ne vine greu să găsim cadrul sau termenii cei mai potriviți în care să vorbim despre el.

Nici pentru mine și tovarășul meu de taclale Vlasti nu se arată a fi un subiect ușor de dezbătut, oricât ne-am strădui să facem apel la onestitate și deschidere, ferindu-ne în același timp să cădem în păcatul clișeului sau al prejudecății; dar cum am putea fi siguri că am reușit? La urma urmelor, trăim amândoi într-o societate care vede consumul de droguri fără nuanțe ca fiind un rău (un păcat) și pe consumatori ca depravați, inadaptați, periculoși (păcătoși fără scăpare).

Documentându-mă pentru articol, am găsit pe Vice.com o poveste inedită, din care reproduc câteva pasaje ca punct de pornire în discuția cu Vlasti. Istorioara privește doi tineri – Alexandru și Doina – și extinde destul de mult perspectiva consumului de substanțe halucinogene, aducându-ne într-o lume despre care mulți dintre noi nu au habar. O lume a viciului, se spune. Asta este tot? Epuizăm subiectul dacă-l aruncăm într-o categorie și scriem „rău” pe etichetă?

„Alexandru și Doina, doi tineri din București, nu știau toate detaliile astea când li s-a oferit să ia, într-o zi de vară pe litoral, semințe de datura. (…) Aici, la Costinești, Alexandru a înghițit, pe nerăsuflate, câteva căpăcele cu semințe de datura, oferite de niște băieți pe care i-a cunoscut la bere. La fel a făcut și Doina, prietena lui. În mai puțin de o oră, cei doi aveau să rupă orice legătură dintre ei, dar și cu lumea reală, pentru următoarele zile.

Prima dată, Alexandru și Doina au dormit un somn adânc. Au visat. Ce li s-a părut ciudat când s-au trezit este că au continuat să viseze. , spune Alexandru.

N-au simțit vreun rău fizic. Totuși, câteva scene, petrecute în intervale cât se poate de diferite, ar pune pe gânduri pe oricine ar vrea să încerce. (…) Criza a durat vreo două zile. , povestește Alexandru, ușor amuzat.

După ce și-au revenit cu totul, au descoperit că li se furaseră toate lucrurile. , spune Alexandru.”

Cum spunea Ion Creangă, tot pățitu’ știe mai bine. Cine nu a consumat niciun fel de substanță halucinogenă, vorbește din cărți, nu poate înțelege motivațiile celor care recurg, ocazional sau compulsiv la consumul acestor substanțe și, cu certitudine, nu are idee prin ce experiențe post-consum se poate trece și care este efectul lor imediat sau remanent.

Dacă constatăm astăzi că recursul la consumul de substanțe halucinogene, droguri definite în toată regula sau etnobotanice de tot soiul, a devenit un fenomen social, se cheamă atunci că nu ajută să nu vorbim despre el. Ba dimpotrivă, cu cât deschidem mai mult dialogul pe această temă, cu atât profitul pe care îl va avea societatea de pe urma fructelor sale este mai mare.

Formal, discuția la noi ca și world wide este schematică și simplistă: „consumul drogurilor trebuie legalizat” versus „pedepsele pentru consumul de droguri trebuie înăsprite”. De-o parte îi găsim pe cei care argumentează că liberalizarea și consumul controlat ajută consumatorul și lasă fără obiect comerțul controlat de tot tipul de organizații criminale; de cealaltă parte argumentul pedepsei pentru păcătoși: cei care vor ajunge în pușcărie pentru că au consumat droguri vor fi descurajați să o mai facă, deci fenomenul va fi ținut sub control prin represiune.

Nu sunt foarte mulți cei care nuanțează discuția, iar discursul lor, subiectele pe care le abordează și realitățile asupra cărora ne avertizează scapă atenției publicului și, prin urmare, nici autoritățile nu se simt obligate să-i ia în serios.

În România treaba stă foarte prost: se consumă droguri pe scară largă, livrate de rețele ilegale, constituite de organizații criminale; autoritățile preferă să înăsprească legea și s-o aplice cum s-o nimeri; consumatorii dependenți nu pot fi tratați pentru că statul nu a pregătit sistemul public de sănătate în niciun fel; un consumator de droguri dependent care ajunge în pușcărie este împins din nou la un consum necontrolat.

Primul punct pe ordinea de zi: legalizăm sau nu consumul de droguri? Pornesc discuția de la coadă, probabil, dar nu contează și sper să se înțeleagă de ce am procedat așa. Întâmplător, am găsit și fotografiat pe strada Polonă, în urmă cu câțiva ani, un banner cu următorul mesaj: „Semnează petiția pentru legalizarea canabisului recreativ!” M-a amuzat. Am trimis fotografia unor amici și am primit comentarii de genul: „Am ajuns s-o trăim și pe asta!” Când ne-am propus să avem acest dialog și am purces la documentare, mi-am adus aminte de fotografie și am căutat-o. Apoi am accesat site-ul legalizăm.ro, unde am găsit un formular pentru semnarea petiției și donații. Am semnat petiția, este în acord cu ceea ce cred eu că ar fi convingerea mea (am constatat că sunt al 23939-lea semnatar), nu am făcut și o donație, mă mai gândesc.

• Vlasti către Cristi:

Consumul unor substanțe neuro-stimulatoare puternice, permanentizat, afectează puternic individul, familiile, comunitatea, societatea. Vorbesc de efect pe termen scurt, mediu, lung, dacă îl consider bun sau rău pentru oameni; și îl consider rău/negativ: câteodată lucrează subtil (lent), alteori efectele tragice apar rapid.

Acest fenomen are efecte diferite și foarte specifice dacă te uiți la categorii de vârstă, strat social, nivel de siguranță materială, localizat în spațiu (anumite cartiere rău famate), diferite probleme neuro-psihice ori emoționale. În afară de niște efecte de relaxare pe termen scurt nu văd niciun argument pozitiv.

Implică, cum am văzut în povestire, pierderea conștienței pe termen scurt sau psihoze pe termen mediu, nevroze/adicții pe termen lung, infracțiuni, infractori, personaje și medii unde există foarte multă violență și alte infracțiuni pe lângă cele de trafic ilegal. Implică existența unei lumi sordide unde se întâmplă lucruri îngrozitoare.

Îl numesc fenomen pentru că implică foarte multe discuții, diferite straturi de situații și urmări. Toată discuția cu legalizarea unor substanțe de acest tip, legarea acestei voințe de tot felul de povesti parțiale, arată superficialitatea cu care oamenii se uită la problemă. Și, observabil, se legiferează parțial (incomplet, compartimentat) plecând de la presiuni și viziuni cumva infantile sau care văd omul într-o formă idealizată și nu vulnerabil, așa cum este de fapt.

Există foarte multe substanțe care intră în categoria drogurilor, dar numai unele sunt luate si promovate pentru a fi cumva legalizate; efectele sunt specifice pe demografic, sunt destul de studiate, doar că sunt negative. Nu văd un motiv pentru a le legaliza în afară de terapii medicale; și aici fără a extinde cu mult cadrul, definiția a ce înseamnă cu adevărat terapie.

Putem discuta ca strategie de a reduce pedepsele pentru consum, dar cred că ar trebui în același timp adoptat un plan de observare a celor cunoscuți că au consumat astfel de substanțe, pentru ca aceștia să nu devină povești mult mai tragice odată ce află că nu există urmări penale dacă consumă și sunt prinși.

Cred că tinerii sunt foarte vulnerabili, oamenii săraci, zone în societate unde există fenomene de gentrificare și ghetoitizare, unde există oamenii cu probleme psihic-emoționale vulnerabili la adicții puternice. Aceștia pot fi foarte afectați de un consum prelungit și cronicizat de droguri.

• Cristi către Vlasti:

Dacă banner-ul Asociației „Evoluție în Instituție” m-a amuzat la început și nu am luat mesajul în serios – recunosc -, în schimb am urmărit un dialog la emisiunea „Fără prejudecăți”, produsă la TVR Cluj de Ovidiu Damian și colegii săi, unde realizatorul a purtat un dialog cu experți în domeniu și reprezentanți ai unor ONG-uri care gestionează programe în sprijinul persoanelor dependente de consumul de substanțe halucinogene.

Acest dialog mi-a schimbat total abordarea lejeră a fenomenului consumului de droguri, pentru că invitații prezenți în emisiune încercau să explice, argumentat, de ce înăsprirea pedepselor pentru consumul de droguri va avea doar efecte negative, atât în plan individual, cât și pentru societate în ansamblu.

Într-o publicație din Sibiu am găsit o poveste zguduitoare spusă de o mamă total depășită de cazul grav al fetei sale dependentă de consumul de droguri, și pe care nu o poate trata așa cum ar trebui în România – prin urmare este condamnată să asiste la continua degradare fizică și psihică a fiicei sale, în timp ce strigătul său de ajutor nu este cu adevărat auzit de nimeni la nivel de autorități.

„Copilul meu este dependent. Acum este cu tatăl ei în cameră, închisă în casă, de frică să nu iasă și să ia droguri. Acum trei zile am fost internată cu ea în spital, legată de pat, sedată, ca să reziste, pentru că nu am putut să rămân cu ea. Sunt la capătul puterilor. (…)

Inteligența probabil că a fost unul dintre motive. Încercarea de a epata, de a încerca lucruri noi, de a atrage atenția. Problema este că nu am găsit soluții și de aceea sunt aici. Tratamentul psihiatric nu ne-a ajutat, spitalele de psihiatrie nu sunt pregătite. În Spitalul de Psihiatrie am fost internată de două ori, aici, la Sibiu.

Am stat cu ea acolo, asistentele sunt depășite, terapeuți nu sunt, medicii ca să poată să-i susțină și să-i stăpânească îi sedează. Nu au de ales, sunt de acord, dar de data aceasta fiicei mele i s-au dat niște medicamente foarte puternice care puteau să-i facă și mai rău, poate, dar nu aveau de ales. Asta este țara. Atât se poate la acest moment pentru că legislația nu permite mai mult. (…)

Legislația nu permite să se deschidă centre pentru minori unde să poată fi ajutați, nu numai sedați. Să li se dea terapie, să li se facă terapie prin artă, terapie ocupațională, să fie ținuți, împotriva voinței lor, pentru că sunt minori, nu au discernământ. Pe un adult aș putea să-l condamn pentru că începe să ia droguri, pentru că are discernământ, dar ei nu au dezvoltat cortexul prefontal. Nu știu să anticipeze consecințele. Intră în nebunia asta și nu știu ce-i așteaptă.

Pe lângă ei venim noi, familia și suntem co-dependenți alături de ei. Suferim la fel de mult ca ei. Vreau să întreb, să încerc, ce soluții să găsesc aici, în țară?”

Nu sunt soluții în România, explicau și interlocutorii lui Ovidiu Damian în dialogul de la „Fără prejudecăți”. Dar are cineva soluții?

Acum mai bine de 20 de ani, Portugalia a devenit prima țară din lume care a decriminalizat consumul de droguri. Acest lucru a permis construirea unui sistem în care dependența să fie tratată ca o problemă de sănătate, iar consumul, în general, să devină un subiect destigmatizat, abordat deschis în educație și în spațiul public – scrie Mădălina Gîndu, jurnalist la PressOne[3].

La ce ajută faptul că problema consumului de droguri nu mai este tratată ca una penală în Portugalia, jurnalista explică prin exemplul camerelor de consum sub supraveghere, organizate și gestionate la Lisabona de un ONG – „Grupo de Ativistas em Tratamentos” (gatportugal.org).

„Bine, impropriu spus cameră. E mai mult un soi de terasă acoperită numai cu o prelată, care nu e tocmai eficientă în a-i adăposti pe cei din interior de ploaia care tocmai a început. Zona aceasta e rezervată pentru fumat. În spate, câteva trepte duc către o încăpere împărțită în recepție, un mic cabinet de consultații și o cameră de injectare, ascunsă de o draperie de spital.

Pentru un scurt moment, se discută despre muzică. Se aud nume precum Stevie Wonder, Jim Morrison sau Ray Charles. La aproape fiecare cinci minute, se aude și câte o bătaie puternică în ușă. Luisa Salazar, coordonatoarea centrului, sau Malu, așa cum i se spune aici, îi roagă pe cei care stau de mai mult timp să iasă. E timpul să cedeze locul altora.

Nou-veniții intră și o salută cu zâmbetul pe buze pe Malu. Unii în portugheză, alții într-o engleză stâlcită. Unii sunt oameni fără locuință, alții par tocmai ieșiți de pe ușa unei corporații, la final de program, cu un rucsac de laptop în spate. Malu îi întreabă ce fac, apoi le cere numărul de înregistrare și tipul de substanță pe care urmează să-l consume. Le notează într-un tabel. Pentru unii, știe deja pe de rost numărul.”

Legea cu numărul 30 emisă în anul 2000 în Portugalia funcționează astfel, explică jurnalista PressOne: Oricine este prins cu o cantitate calculată de lege ca fiind necesară pentru cel mult 10 zile din orice drog – de la canabis la heroină – este invitat să se prezinte în fața unei comisii locale, formată dintr-un medic, un avocat și un asistent social, unde e informat despre tratament și serviciile medicale disponibile.

Rezultatele acestui sistem, conform directorului adjunct al SICAD (instituția care monitorizează adicțiile), 97% dintre aceste persoane se prezintă în fața comisiei și în jur de 75% își schimbă relația cu drogurile.

Legea nu face distincție între drogurile hard sau soft, sau dacă consumul are loc în privat sau în public. Ceea ce contează este dacă relația cu drogurile este sănătoasă sau nu. În schimb, dealerii de droguri nu sunt în niciun fel avantajați de această lege, ei încă sunt urmăriți penal în justiție.

• Vlasti către Cristi:

Cred că articolul susține o teză personală care pune virtuțile unui anumit tip de ideologie peste problema reală pe care o abordează. Astfel, pare că destigmatizarea ar fi problema reală și nu faptul că oameni care consumă droguri și au probleme de adicție sunt pe drumul spre moarte dacă cineva nu intervine. În afară de faptul că Portugalia a înlocuit întemnițarea cu un proces de reabilitare, pe care îl susțin și eu, nu văd mari izbânzi în reducerea nevoii de consum, micșorarea numărului real de oameni care își pun viața în pericol.

În Statele Unite, Marea Britanie, Europa, inclusiv la noi consumul este în creștere galopantă, și oamenii vorbesc despre stigmat, ceea ce pare mai degrabă o obsesie personală decât o analiză la rece a fenomenului.

California, de exemplu, care are tot felul de politici și programe de ajutor al celor care consumă nu este atât de mult în lumina reflectoarelor pentru ziariști când vine vorba să evalueze și să observe mărirea evidentă a bazei consumatorilor, înrăutățirea alunecării spre autodistrugere și efectele asupra familiilor și în comunitățile afectate.

Cred că trebuie precizat din start care sunt criteriile de succes și insucces, pentru că altfel sunt niște narative în care oricine înțelege ce vrea, plecând de la realitățile vieții lui. Cred că restrângerea numărului consumatorilor, a vârstelor la care sunt expuși la aceste substanțe neuro-stimulatoare, preponderența tăriei acestor substanțe, restrângerea acestor fenomene de consum generalizat și ghetoitizările cartierelor pot fi criterii de urmărit.

Cine vine cu exemple ca Portugalia și Olanda, să se uite atent la aceste țări în adâncime și să se uite și la California. Destigmatizarea asta atât de obsesiv folosită drept criteriu ajută la generalizarea ideii de consum și devine glorificată în filme și alte forme de artă modernă.

Există foarte mulți autori care sunt foarte departe de fenomen și scriu/participă la discuția publică fără să se uite la toate datele fenomenului. Adică își expun propriile prejudecăți din poziția securizantă că ei nu sunt dependenți sau, mai rău, vorbesc dintr-o poziție de om dependent și recomandă „normalizarea” consumului.

Doar când citești despre explozia numărului de cazuri care ajung la terapie intensivă cu psihoza de la consum de marijuana (cel mai ușor drog, folosit ca exemplu de substanță cumva benignă) îți dai seama că lucrurile nu merg pe o direcție bună; dar asta nu-i oprește pe unii să fluture așa-numitele exemple de succes.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro