Cum s-au raportat partidele la viața religioasă în pandemie

Restricții camuflate în recomandări enunțate ca reguli (sic!) transmise abrupt și sec prin comunicate de presă și documente bățoase, fără nicio prezență TV sau în social media. Așa se poate descrie strategia de comunicare a guvernului în privința vieții religioase. Total opusă celei pe educație sau mobilitate. Timp de 9 luni, lipsa de comunicare și camuflarea dialogului stat-culte în șezători ad-hoc și discursuri de salon a produs frustrare în rândul liderilor religioși și mai ales al cetățenilor care-și doreau exercitarea libertății religioase într-un ritm congruent cu urgențele pandemiei și exigențele sanitare.

Stângăciile guvernului în restricționarea vieții religioase au produs divizări sociale și au creat o falie în care ușor s-a inserat o retorică anti-pandemică. Costurile vor fi eșalonate pe termen lung și partajate între Biserică și stat: Bisericii i s-a pus eticheta de organizație care tăinuiește în mod deliberat oaze de extremism pe care le instrumentează politic la nevoie, iar statul a început să fie desemnat drept motor al secularismului exacerbat. Într-un cuvânt, în loc ca libertatea religioasă să fie detaliată în politici publice, explicată și contextualizată pandemiei, a devenit un principiu excesiv politizat, trend ca va solicita multă energie și tact noului guvern pentru a-l face cât de cât reversibil.

• Cum s-au raportat partidele politice la tema religiei?

PSD a fost mai degrabă neutru, ușor empatic în ultimele 2-3 săptămâni din campania electorală prin mesaje ferme, dar nu elaborate, ale unora dintre lideri. Suficient cât electoratul moderat conservator să nu sancționeze PSD drept complice la escaladarea tensiunilor.

PNL/Guvern a decontat electoral nu doar cele mai dure restricții aplicate vieții religioase conform raportului OSCE din luna iulie, dar mai ales sincopele de comunicare și tonul abrupt în relația cu Biserica. În mod paradoxal, în privința restricțiilor în domeniul vieții religioase oficialii nu au făcut nicio conferință de presă, ci abia la presiunea mass-media au formulat comunicate de presă abrupte și seci concepute pe structura „pumnului în gură” din manualele de propagandă comunistă din anii ’50. Presa nu a văzut ochii niciunui oficial care să vorbească despre legitimitatea restricțiilor, despre standardele libertății religioase sau despre necesitatea dialogului dintre stat și culte.

Această non-/anti-comunicare a fost, pe de o parte, în favoarea opoziției („PSD n-ar fi făcut așa”), iar pe de altă parte, în favoarea AUR care a umplut, de cele mai multe ori, cu o retorică populistă spațiul gol lăsat de guvern în dezbaterea publică. Într-o societate din ce în ce mai captivă consumului digital și mai ales într-un context pandemic în care mai toată lumea s-a refugiat în online, decidenții care nu dau ochii cu presa și nu se pun la dispoziția publicului sunt în mod natural asociați unor aranjamente conspiraționiste sau oligarhice. Peste această atmosferă, guvernul s-a precipitat să împacheteze consensul unui așa-zis dialog convocat ostentativ în timpul campaniei electorale și să-l livreze prin razii și mai riguroase ale Poliției în lăcașuri de cult. În chiar ziua votului, în anumite județe, inspectoratele locale au controlat majoritatea bisericilor. Oamenii au fost întrerupți de la rugăciune. Apoi, au mers și au votat.

Lipsa de comunicare nu e întâmplătoare, ci tăinuiește compromisuri și eșecuri mai vechi. În ultimii doi ani, România a refuzat să devină membru al Alianței Internaționale a Libertății Religioase inițiată de SUA și să-și desemneze un reprezentant național pentru promovarea libertății religioase, poziție hibrid de expert-diplomat care în contextul pandemiei ar fi avut sarcina precisă să sprijine cu expertiză profesională și să adapteze restricțiile sanitare la standardele internaționale pe libertate religioasă. În mod intenționat, aceste instrumente de soft foreign policy au fost blocate pentru că sub epiderma lipsei de comunicare și transparență în domeniul guvernării vieții religioase se ascund afinități ideologice pentru modelul rusesc al relațiilor stat-culte și nu pentru cel democratic.

Tipic unei filosofii comuniste, în România restricțiile au fost aplicate organizațiilor religioase, nu lăcașurilor de cult. Distincția conceptuală e foarte importantă pentru că separă un regim democratic (ex: Marea Britanie a enunțat un ghid pentru folosirea în siguranță a lăcașurilor de cult), de unul mai degrabă corporatist. Simplu spus, dacă în occident precauțiile sanitare au vizat lăcașurile de cult din cauza potențialului de răspândire a virusului cu prilejul adunărilor religioase, în România precauțiile/restricțiile au vizat Biserica însăși: Biserica (instituție, nu lăcaș de cult) a fost desemnată drept iresponsabilă în gesturi, medievală în practici și pusă sub oprobiul public prin ochiul selectiv al presei. Guvernul a targhetat gesturi liturgice precise și s-a bâlbâit în vocabularul juridico-politic utilizat, confundând caracterul intim și privat al libertății religioase cu responsabilitatea publică a Bisericii.

Cu scopul de a mai salva ceva din ostilitatea unei însemnate părți a credincioșilor votanți, culmea parodiei a fost atinsă, însă, în chiar ultima zi de campanie când autoritățile s-au grăbit să însăileze o nouă rețetă de restricții camuflate în recomandări enunțate ca reguli (sic!) și au decretat nici mai mult nici mai puțin că trebuie păstrată distanța fizică de minim 2 metri în cazul desfășurării slujbelor „la domiciliul credinciosului”. Nu doar că reglementarea în spațiul intim al propriei locuințe este o premieră atât în România, cât și în alte țări cu pretenții democratice, dar rivalizează cu cele mai atipice inserții totalitare ale statului în intimitatea persoanei enunțate vreodată în secolul al XX-lea.

Nimeni din partea guvernului nu și-a asumat un leadership de comunicare pe acest subiect, lăsând Biserica însăși să explice de ce și cum arată restricțiile impuse de stat, ca și cum garantarea libertății religioase nu este mandatul statului, ci al Bisericii. Mai departe, pentru că statul nu se explică și nu comunică, și deci nu determină opinia publică să înțeleagă standardele libertății religioase, presa interoghează Biserica în dimensiunile care produc știri cât mai clickbait. Astfel, în spațiul public au ieșit în evidență cu precădere mesajele centrifuge și caracteristice segmentelor non-disciplinate din Biserică. Acestea la rândul lor au supralicitat agresivitatea guvernului având ca public direct o populație de credincioși fideli și atenți la viața comunității lor religioase, populație estimată de sociologi la minim 2-2,5 mil. persoane adulte la nivel național.

USR-PLUS – partid încă tânăr, nesedimentat ideologic și încă doar parțial confruntat cu guvernarea, nu pare să aibă expertiză în privința guvernării vieții religioase și cu atât mai puțin să găsească un ton de negociere între cele două extreme ale raportării la fenomenul religios. A tăcut în mod pragmatic și neconvingător, ceea ce nu pare să-i fi afectat scorul electoral.

AUR a beneficiat și s-a folosit de frustrarea în masă cauzată de comunicarea abruptă și seacă a guvernului și a OTV-izat credința religioasă, reducându-o la ritual și amputându-i responsabilitatea comunitară. Cel mai probabil, AUR nu sunt interesați de standardele democratice ale libertății religioase, ci se profilează, cel puțin până la testul îndepărtat al guvernării, într-un partid care îmbracă retorica identității (ortodox, român etc.) în hainele conspiraționismului global, o combinație letală specifică anilor ’30. AUR se așază resemnat în opoziție de unde va pune la mare încercare multe dintre politicile publice viitoare, iar partidele de guvernare vor fi nevoite să fie foarte pregătite doctrinar ca să păstreze un ton minim democratic în contraponderea viziunii corporatiste a noului partid parlamentar. România nu se va democratiza prin exclusivism ortodox, ci învățând din rutina democrației și a libertății religioase.

UDMR – partid de politicieni profesioniști în sens weberian, dar și foarte pragmatic și oportunist, a intervenit în dezbaterea publică privind libertatea religioasă doar pentru a denunța încălcarea neutralității statului în momentul semnării protocolului dintre MAI și BOR la Paști. Dincolo de acest episod, UDMR s-a concentrat pe propria agendă electorală și mesaje relevante pentru maximizarea votului etnic.

Absenții – în general, în România prezența la vot este destul de redusă față de occident și pentru că politica nu este asociată cu politicile (publice), ci mai degrabă fie cu un instrument de parvenire financiară, fie cu un mijloc de entertainment disponibil maselor via TV/social media. Atunci când personajele nu joacă destul de convingător, publicul de canapea/smartphone trece la altă activitate. În mod particular, dacă în istoria democrației occidentale religia a fost și într-o oarecare măsură încă este unul dintre principalele momente și instrumente ale divizării doctrinare și ofertei electorale tocmai pentru că se află în spatele conceptualizării multor politici publice la zi (ex: eutanasia, politicile corpului sau sexualitate), în România aceste teme pur și simplu nu există în dezbaterea publică. Prin urmare, intersecția dintre stat și culte care în România este una mai degrabă administrativă, nu suscită în general interes electoral pentru o bună parte din populație.

Concluzii și paradoxuri:

Nu pandemia în sine a forțat punerea libertății religioase pe agenda electorală, ci stângăcia autorităților care au transformat-o dintr-o metaforă constituțională nediseminată prin politici publice într-un teren al rivalității. În lipsa comunicării legitimității democratice a restricțiilor, o parte din electorat a îmbrățișat o retorică non-democratică care pune identitatea religioasă înaintea libertății religioase.

Pe cât de mult efort investește Biserica în comunicarea publică (susținerea eminamente cu fonduri private a Trinitas TV și a celorlalte componente ale Centrului de Presă Basilica, comunicatori dedicați relației cu presa, prezență consistentă în mediul online), pe atât de mici îi sunt exigențele față de comunicarea publică a deciziilor autorităților în privința vieții religioase.

E nevoie de o schimbare de paradigmă în sensul democratizării registrului de raportare a statului la fenomenul religios care trebuie să fie mediat de libertatea religioasă. La fel ca toate celelalte drepturi și libertăți cetățenești, libertatea religioasă este o libertate strict seculară. Ea trebuie asumată în logica democrației și a dialogului, nu în logica fanatismului religios sau a reminiscențelor comuniste de tipul triumfalismului „bunelor relații între stat și culte”.

N.Red: Cătălin Raiu este reprezentantul României în panelul de experți pe libertate religioasă al OSCE.