Cum se poartă militarii ruși cu ucrainenii care scapă din orașele ocupate și fug spre vest: „Pe bărbați îi căutau de tatuaje cu simbolistica Ucrainei”
O femeie din Berdyansk (lângă Mariupol), una din primele localități ocupate de ruși de la începutul războiului, a povestit pentru HotNews.ro cum a reușit să plece din oraș cu un autobuz al Crucii Roșii, pe un drum printre mine, până la Lviv, aproape de granița cu Polonia, lăsându-și în urmă mama și fiul mai mare.
Pe Irina am cunoscut-o zilele trecute la Lviv, un oraș din vestul Ucrainei, acolo unde se află în acest moment mii de oameni care au fugit din zonele ocupate de armata Rusiei sau din locurile unde se dau lupte crâncene. Femeia, care ne-a rugat să nu-i dăm numele de familie pentru a nu-și expune rudele rămase în Berdyansk, a povestit pentru HotNews.ro cum s-au comportat militarii ruși, la ce riscuri se expun oamenii care decid să plece din localitățile ocupate de trupele invadatoare spre locuri mai sigure, dar și cum se ajută ucrainenii unii pe alții în aceste momente grele pentru țara lor.
Cum era viața în Berdyansk după ce rușii au ocupat orașul?
Irina: Orașul nostru se află pe malul mării Azov. Acesta a fost ocupat încă din primele zile de război. Atunci când în orașul nostru au intrat trupele ruse a devenit practic imposibil să mai ieși de acolo. Oamenii care în primele zile de ocupație au încercat să plece din Berdyansk cu automobilele lor personale sau cu autobuzele au fost întorși din drum sau chiar s-a tras în ei.
Autoritățile locale nu au acceptat un dialog cu ocupanții, motiv pentru care subiectul ieșirii din oraș a fost mult timp unul închis. Cu timpul, oamenilor li s-a permis să aducă măcar produse din satele din jur, pentru că a apărut problema umanitară, nu s-au mai găsit multe lucruri de strictă necesitate.
De exemplu, gaz noi nu mai aveam după ce, în a treia zi de război, gazoductul dintre Mariupol și Berdyansk a fost aruncat în aer. Nu am avut căldură în case, deși afară a fost frig în această perioadă, chiar a nins. În ceea ce privește energia electrică, în centrul orașului unde stau eu, aceasta a fost.
Cum v-ați decis să vă porniți la drum?
În oraș există un centru de ajutor umanitar care oferă susținere pentru refugiații din Mariupol. La începutul ocupației, foarte mulți oameni au vrut să iasă din acest oraș. Noi ne-am adresat acestui centru, am avut contactele de la autoritățile locale. Cei de acolo ne-au spus să așteptăm. În paralel, oamenii și-au creat grupuri pe Viber (n.r.- o aplicație de mesagerie), pentru a se organiza, dar cu timpul au înțeles ce nenorocire se întâmplă la Mariupol, și că este nevoie de ajutor în primul rând pentru refugiații din acest oraș.
Am înțeles că nouă ne va fi practic imposibil să ieșim. Oamenii au încercat să iasă din oraș și prin intermediul misiunii Crucii Roșii. Dar toate coridoarele umanitare au fost în primul rând pentru cei din Mariupol. Pe urmă am început să facem liste pentru autobuze. Eu m-am înscris pentru cel de-al 22-lea autobuz, dar am fost amânată pentru autobuzul 52.
- Citește și: Cum este viața celor 500.000 de ucraineni care trăiesc în Rusia? „Am putea spune că unora le place de Putin”
Oamenii rămâneau peste noapte lângă autobuze ca să-și țină rândul. Eu când am ajuns, nici nu mai speram să reușesc. Am urcat în autobuz doar cu un rucsac, cu lucrurile mele personale. În acea zi, feciorul meu primea acasă refugiați din Mariupol.
În oraș este o problemă umanitară. Se dă câte o pâine de persoană. În aceste circumstanțe, feciorul meu mi-a zis să mă duc după pâine, iar pe urmă să văd cum sunt repartizați cei care urcă în autobuze pentru a pleca din oraș.
Eram sigură că nu voi putea să plec. Autobuzele aveau o capacitate de 50 de locuri, dar luau până la 100 de oameni, unii stăteau printre scaune, jos. Când șoferul a întrebat dacă sunt și oameni de acord să meargă în picioare, eu am zis da și am urcat.
„La unele posturi de control am fost opriți de militari din armata lui Kadîrov”
Singurul bagaj cu care Irina a reușit să plece din Berdyansk. FOTO: HotNews.ro
Cum a fost drumul? V-ați simțit în siguranță?
Dacă aș fi mers în condițiile obișnuite, din Berdyansk până la Zaporojie, aș fi făcut trei ore și jumătate pe drum. Noi însă am mers de la ora 11 până la 21, adică fix zece ore. Pe drum au fost 11 posturi de control, instalate de ocupanți. Ei (n.r.-rușii) ne opreau regulat, la fiecare post de control.
Eram într-o coloană de nouă autobuze. Bărbații erau obligați să coboare, le verificau documentele, viza de reședință, pașapoartele, le impuneau să se dezbrace până la jumătate, căutau simbolica Ucrainei, tatuaje, le verificau telefoanele.
Ce ar fost dacă ar fi fost observat un tatuaj pe corpul unui bărbat?
E greu de imaginat. Autobuzul are trei uși, de fiecare bărbat din autobuz se apropiau câte doi militari, uneori au fost și mai mulți. La unele posturi erau persoane din armata lui Kadîrov (n.r.- liderul Ceceniei), se auzeau că vorbesc în rusă cu un accent. Militarii ceceni au și o altă uniforma militară.
În general, cum se comportau militarii ruși?
Nu vorbeau deloc. Pur și simplu intrau în autobuz, cu automatul în mână, și prin mișcări ne arătau că trebuie să dăm la o parte. Ne-au prevenit că nu trebuie să-i privim în ochi, nu trebuie să vorbim nimic în fața lor. Toții bărbații se supuneau și făceau ce li se cerea.
Vreau să adaug aici că atunci când orașul nostru a fost ocupat, liderii mișcărilor de susținere a Ucrainei au organizat mitinguri, oamenii au purtat steaguri în mâini, simboluri statale. Atunci, unul din lideri, Vitali Șevcenco, îl cunosc personal pentru că am lucrat cândva împreună, a fost reținut. la momentul la care am plecat din oraș nu se știa nimic de soarta lui.
Rușii blochează semnalul de telefonie mobilă de la operatorii ucraineni. Nu avem practic legătură cu orașul nostru. Acolo au rămas mama, care are 81 de ani, și fiul meu de 30 de ani.
„Nici nu am putut ieși din autobuz, știam deja că totul este minat”
Refugiați din Berdyansk care au plecat cu autobuzele Crucii Roșii. FOTO: Zuma Press/ Profimedia
De-a lungul traseului până la Zaporojie și ulterior până la Lviv cât de des ați nimerit sub atacuri?
De la geamurile autobuzelor, la o distanță de 30-40 de centimetri vedeam mine, verzi, rotunde. Nici nu am putut să ieșim din autobuz, pentru că deja știam că totul este minat. Ne era frică. Peste tot era fum, deasupra noastră zburau rachete. Este foarte dificil. În autobuz erau copii. Nu aveam nici apă, nici mâncare. Toți au fost încordați.
Teritoriul prin care treceam, în mare parte sate, era în totalitate ocupat. Ocupanții se comportau rău acolo – luau găini din curți, luau apă, orice nimereau în cale. Într-un sat am văzut că rușii au acaparat clădirea administrativă și au încercat să pună acolo steagul lor. Erau cinci oameni într-o parte și cinci în altă parte. Arătau ca niște bandiți, aceștia nu sunt oameni.
Ulterior, am mers prin câmpuri, drumuri stricate, acolo vedeam mai multe tancuri distruse, tehnica militară incendiată era peste tot. Pe carosabil vedeam multe automobile private care au explodat, erau negre de la foc.
Prin copacii de-a lungul traseului atârnau bucăți de haine. Pe o porțiune de drum am văzut pantofi bărbătești, chiar pe drum. Era clar ce s-a întâmplat. De asemenea, foarte des am fost opriți pentru că pe contrasens venea tehnica militară.
Mai aproape, spre Vasilievca, în aer a fost mult fum, era greu de respirat, chiar dacă geamurile autobuzelor erau închise, ne-au spus că nu putem să le deschidem. Pe cer vedeam urme de rachete, ulterior auzeam explozii, peste o anumită perioada de timp totul se repeta.
Când pe indicator era scris 43 de kilometri până la Zaporojie, șoferul ne-a anunțat că e periculos să mergem pe traseul obișnuit și a decis să o ia prin câmp, pe unde nu mai mersese niciun autobuz încă. Înaintea noastră mergea o mașină de la Crucea Roșie, cu steagul și simbolica respective.
Ulterior, mașina a plecat. Cei de la Crucea Roșie ne-au rugat să ne deconectăm telefoane ca să nu fie detectat semnalul. Am stins și lumina din autobuz, afară era întuneric. Așa, într-un întuneric total, pe câmp, fără a vedea absolut nimic, ne-am pornit mai departe. Șoferul merită un monument, cred că a fost o faptă eroică să-și asume așa ceva.
Cel mai puternic moment a fost acela când șoferul a anunțat că deja suntem pe teritoriul Ucrainei (n.r.- teritoriul controlat de Ucraina – n.r.). Toți au început să-l aplaude. Când am ajuns în Zaporojie, ne-a întâmpinat poliția care ne-a condus tot drumul rămas. Atunci am putut respira ușurați.
„Eu așa ceva am văzut până acum doar în filmele despre ce de-al Doilea Război Mondial”
Berdyansk. FOTO: Google Maps
În ce condiții locuiți în Lviv?
Am numai cuvinte de mulțumire pentru misiunea Crucii Roșii care continuă să evacueze oameni. Înainte să mă pornesc cu trenul la Lviv, în Zaporojie mi-au oferit loc de cazare într-o grădiniță. Vreau să spun mulțumesc directoarei acestei grădinițe, o cheamă Natalia Ivanovna. Este o femeie cu inima mare.
Încă din primele zile, ea ajută refugiații. Toți angajații grădiniței ne pregăteau borș. Aveau grijă de noi ca de copii mici. Ne explicau și ne arătau tot ce aveam nevoie.
La Lviv am fost cazată într-un centru pe lângă biserică. Am apă și mâncare.
Ce se întâmplă acum cu orașul dumneavoastră?
Mă doare inima, sunt mamă. Fiul meu a rămas acolo. Dacă ar vrea, el ar putea să părăsească Berdyansk, dar a spus categoric, de la bun început, că nu-și dorește să plece din orașul său natal. Este patriot al orașului său. Eu am stat cu el, dar mă doare sufletul și pentru feciorul meu mai mic, care este în Kiev și are probleme de sănătate, are nevoie de ajutor.
Mama mea este în vârstă, îmi fac griji pentru ea, dar nici ea nu a vrut să plece. Are pisica și spune că nu va pleca nicăieri de acasă. Dar la noi în oraș este groaznic. Eu așa ceva am văzut până acum doar în filmele despre ce de-al Doilea Război Mondial. Noi locuim lângă un sediu al poliției, care chiar din primele zile a fost ocupat de militarii ruși.
În fiecare noapte spre această clădire vine tehnică militară. În câteva minute pe jos este malul mării. Acolo a fost un port, care a fost bombardat. Ne-au ocupat pentru că mai departe este Mariupol. Este un oraș strategic. Oamenii au fost șocați. Orașul nostru este liniștit, lângă mare. Ei au venit ziua cu un tanc, pe urmă încă o dată, ziua, seară. Iar într-o noapte au intrat cu toată coloana de tehnica militară.
Sper să revin acolo cât mai curând.
INTERVIURILE HotNews.ro