Cum și-au dat oamenii seama că planeta se încălzește – știință, experimente, neînțelegeri și o captivantă poveste
Acum ne este clar că planeta se încălzește și că trăim o criză climatică, dar nu a fost mereu așa. În urmă cu 200 de ani abia începeam să înțelegem atmosfera terestră, iar acum 90 de ani mulți credeau că încălzirea planetei este un lucru bun. Dar cum am ajuns aici? Cum ne-am dat seama că se schimbă clima? Care a fost istoria înțelegerii fenomenului în România și în lume?
Informația pe scurt:
- La 1883, în România existau trei stații de observații meteo, iar la 1898 funcționau 38 de stații meteo. La Sulina sunt date meteo de la 1875. În Regatul României, în iulie 1884, fusese creat Serviciul Meteorologic al României, sub conducerea lui Ștefan Hepites.
- „Schimbatu-s-a Clima?”, se întreba într-un amplu articol, în anul 1898, Ștefan C Hepites, Răspunsul era că nu există vreo dovadă în acest sens, fiindcă aveam prea puțini ani de observații meteo. Abia a treia generație va putea spune dacă se schimbă clima, mai scria Hepites. Patru generați mai târziu, după multe observații și măsurători, a devenit clar că s-a schimbat clima.
- Acum un secol, cei mai mulți oamenii de știință din domeniu nu credeau că omul poate avea așa o mare influență asupra Terrei, încât să poată schimba clima. La 1912, câteva ziare din Noua Zeelandă publicau un articol în care se spunea că dacă vom arde mult cărbune, am putea schimba clima Terrei. Era o premieră.
- În anii 30 a început să apară în mai multe lucrări științifice ideea că se încălzește clima Terrei datorită emisiilor de CO2, iar acesta lucru era considerat foarte bun de unii cercetătorii, pentru că măcar nu ne „paște” o nouă era glaciară. Se mai credea atunci că oceanele Terrei pot absorbi fără probleme cantitățile mai mari de CO2 din atmosferă.
- Un fizician canadian pe nume Gilbert Plass spunea la 1953 că activitatea industrială în creștere din secolul XX duce la eliberarea unor cantități uriașe de carbon în atmosferă, iar asta va duce la o creștere a temperaturii globale terestre cu 1,5 C pe secol. Și aceasta a fost o premieră în istoria înțelegerii încălzirii planetei.
- În anii 70 mulți credeau că va urma o răcire la scară mondială, fiind date ca exemplu glaciațiunile din trecut. O serie de date meteo indicau o răcire a climei, așa că unii au interpretat aceste scăderi ca fiind un semn că „Marea Răcire” avea să înceapă. Nu a fost așa.
- Concentrația de CO2 din atmosferă a crescut cu 35% în ultimii 60 de ani. Cele mai mari emisii de CO2 provin din China (33% din totalul pe plan mondial), din SUA (13%), din India (8%), din Rusia, din Japonia și din Iran.
- În România s-a vorbit puțin despre încălzirea globală în anii 90, dar mult mai mult după anul 2000, când încălzirea a început să se simtă clar, iar internetul a contribuit la accesul la rapid la informație. Românii au putut vedea documentare și s-au putut minuna la filme SF.
- Cei mai călduroşi șase ani din perioada 1900-2023 în România au fost: 2023, 2019, 2020, 2022, 2015 și 2007.
- În 1988 este înființat grupul pentru schimbări climatice IPCC care avea să primească în 2007 premiul Nobel pentru pace. Grupul este celebru pentru rapoartele detaliate despre schimbările climatice, rapoarte la care au contribuit și climatologi români. Anul 1988 a fost cel mai cald de până atunci, iar în Occident s-a discutat mult despre încălzirea globală.
- În 2023 s-a vorbit tot mai des despre „criza climatică”, după ce anul a fost cel mai cald și s-au petrecut extrem de multe evenimente meteo extreme. Și 2024 a început „în forță”, cu un ianuarie record.
- Sunt mulți sceptici la adresa încălzirii globale, unii spun că este variabilitate naturală, alții că este vorba despre ciclurile solare sau despre activitatea vulcanică. Oamenii de știință au demontat convingător fiecare dintre aceste mituri.
„Schimbatu-s-a Clima?” O întrebare pusă la 1898 de părintele meteorologiei românești
„Nu pentru întâia oară am citit acum despre schimbarea climei în România și nu o dată am auzit oameni zicând: clima la noi s-a schimbat! Unde sunt zăpezile ce erau odată? Unde sunt ploile care ne veneau tocmai la timp? etc etc” Pare o frază nu foarte veche, dar ea a fost scrisă acum 125 de ani de Ștefan C Hepites, părintele meteorologiei din România.
Asta nu înseamnă că se schimba clima încă de la final de secol XIX, ci înseamnă că subiectul era dezbătut și acum foarte mult timp în urmă.
Ștefan C Hepites, publica în 1898 un articol cu titlul: „Schimbatu-s-a Clima?” în care dădea multe exemple, punea o serie de întrebări și prezenta multe observații meteo de la 1862 până la 1897.
„Să se fi schimbat clima României din ceea ce era în trecut? Nu avem nici un motiv serios de a crede aceasta”. Hepites vorbește despre „neschimbarea” climei din România și spune că nu sunt dovezi care să arate, după cum susțin unii, „aspră și secetoasă” în ultimii 15-20 de ani, din „caldă și umedă”.
Hepites explică: „30 sau 40 de ani de observațiuni meteorologice într-o țară cu climă excesiv de variabilă ca a noastră nu sunt suficienți pentru a determina constantele sale climatice.cu o precisiune satisfăcătoare”.
El mai spunea, în anul 1898: „În ceea ce privește schimbarea climei din România, nici un document temeinic nu ne împuternicesce de a zice că acum este mai cald sau mai frig decât înainte sau că acum este mai umed sau mai uscăcios decât altă dată.
„Nici noi și nici generațiunea care vine după noi, nu vom fi în stare să hotărâm dacă clima din România s-a schimbat sau nu. D-abia a treia generațiune va putea încerca acest studiu, admițând că până atunci se vor continua pe o scară mai întinsă decât până acum, observațiunile meteorologice”.
Hepites explică faptul că – dacă ai observații meteo timp de 15-20 de ani într-o localitate – poți da date despre clima ei, dar în niciun caz NU poți spune dacă este clima în încălzire sau răcire. Pentru asta, explică el, ai nevoie de un șir de observații întins pe mai multe zeci de ani, la zeci de stații meteo de pe tot întinsul țării.
Cum au început oamenii să studieze atmosfera și să-și dea seama că gazele au un rol esențial
Oamenii au știut încă de acum mii de ani că există fluctuați climatice și le percepeau prin diferențele dintre anii cu recolte bogate și cele cu recolte slabe. Abia după 1750 oamenii de știință au început să descopere gazele și să pună bazele științelor atmosferice.
Cei mai importanți savanți ai vremii au început să studieze în secolul XVIII diversele fenomene atmosferice, dar nimeni nu ar fi crezut atunci că vom ajunge să prezicem vremea cu mare precizie, cel puțin pe termen scurt. După 1800 s-au făcut multe încercări de explorare și descriere a stării pe verticală a atmosferei.
În 1824, un matematician francez pe nume Jean-Baptiste Joseph Fourier vine cu o teorie cum că anumite gaze din atmosferă pot capta căldura solară. El a spus și că atmosfera are proprietăți izolatoare. El și-a dat seama că aerul care circulă în jurul planetei lasă să intre lumina soarelui – așa cum o face acoperișul de sticlă al unei sere – dar împiedică o parte din căldura rezultată să o părăsească.
Oameni de știință precum Eunice Foote și John Tyndall au dus cunoștințele despre gazele din atmosferă și mai departe, prin descoperirile legate de dioxidul de carbon. A început să se contureze ideea că temperatura terestră este mai mare, dacă este mai mare concentrația de CO2 în atmosferă.
Erele glaciare ne arată cât de mult a variat clima în istoria Terrei
Foarte mulți credeau pe atunci că de-a lungul istoriei Terrei, clima s-a schimbat foarte puțin sau deloc. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, geologii au observat roci striate și depuneri de morenă, indicii ale ghețarilor care au acoperit odată anumite regiuni. În secolul al XIX-lea, Louis Agassiz a propus teoria erei glaciare, bazându-se pe observații extinse ale ghețarilor alpini și pe dovezi geologice ale glaciațiunilor din Europa.
Și descoperirea fosilelor de animale adaptate la climatele reci – cum ar fi mamuții lânoși – a susținut teoria erelor glaciare.
La final de secol XIX a apărut o figură centrală în înțelegerea Terrei
Un chimist suedez pe nume Svante Arrhenius și-a publicat începând cu anul 1896 studiile despre dioxidul de carbon și despre efectul de seră.
„Svante Arrhenius și-a dar seama că prezența dioxidului de carbon în atmosferă încălzește atmosfera, iar acesta este un fapt clar, demonstrabil fizic și nimeni nu-l poate pune la îndoială. Pe baza acestui fapt fizic, clar, el a emis teoria variației în concentrație a dioxidului de carbon care determină variația în temperatura medie globală, epocile glaciare și ciclurile glaciar/interglaciar”, explică Roxana Bojariu, pentru HotNews.ro.
Practic el a explicat că dioxidul de carbon are acest impact de intensificare a efectului de seră. „Cu cât crește concentrația de dioxid de carbon, cu atât mai puțină căldură se eliberează în spațiu de la suprafața pământului, se acumulează deci tot mai multă căldură, iar acesta este un efect natural care a permis, printre altele, apariția vieții. Dacă nu am fi avut o atmosferă cu gaze radiativ-active, temperatura medie globală ar fi fost cu 33 de grade mai mică, așa că ar fi fost -18 C și nu am fi avut nici apă în stare lichidă ”, explică Roxana Bojariu.
Perioada 1850-1900 este foarte importantă pentru noi și în prezent pentru că se face des referire la ea când spunem cu cât a crescut temperatura medie globală. Tot de această perioadă este legată și faimoasa țintă de 1,5 C, fiindcă aceasta este perioada de referință. După 1850 încep să fie date despre temperatură în multe locuri de pe glob, iar după 1880 numărul de stații meteo a crescut enorm, peste tot în lume.
La 1883, în România existau trei stații de observații meteorologice: la București, Sulina și Brăila (pentru scurt timp mai funcționează stații la Galați și Brăila). La 1898 funcționau 38 de stații meteo. La Sulina sunt date meteo de la 1875.
În Regatul României, în iulie 1884, fusese creat Serviciul Meteorologic al României, sub conducerea lui Ștefan Hepites care este părintele meteorologiei românești. Hepites a condus institutul până la 1908.
Un șir de premiere – Începem să înțelegem că putem schimba clima Terrei
Trebuie spus că acum un secol, cei mai mulți oamenii de știință din domeniu nu credeau că omul are așa o mare influență asupra Terrei, încât să poată schimba clima.
În 1912, în câteva ziare din Noua Zeelandă publicau un articol în care se spunea că dacă vom arde mult cărbune, am putea schimba clima Terrei, Articolul se baza pe un text apărut în același an în revista Popular Mechanics, text ce descria descoperirile lui Svante Arrhenius. Titlul era „Coal Consumption Affecting Climate”.
Una dintre cele mai interesante teorii apărute acum 90 de ani este a unui mare savant sârb, Milutin Milancovici, o teorie conform căreia variațiile climei sunt influențate de trei factori astronomici (ciclurile lui Milancovici).
În anii 30 a început să apară în mai multe lucrări științifice ideea că se încălzește clima Terrei datorită emisiilor de CO2, iar acesta lucru era considerat foarte bun de unii cercetătorii, pentru că măcar nu ne „paște” o nouă era glaciară. Se mai credea atunci că oceanele Terrei pot absorbi fără probleme cantitățile mai mari de CO2 din atmosferă.
La 1938, un inginer specializat în motoare cu abur, Guy Callendar, a scris către Royal Meteorological Society din Londra că încălzirea globală este în desfășurare.
Un eveniment care atunci nu a părut deosebit – dar s-a dovedit apoi a fi ceva mult înaintea timpurilor acelea – s-a petrecut în mai 1953 la o întâlnire a American Geophysical Union. Un fizician canadian pe nume Gilbert Plass a spus că activitatea industrială în creștere din secolul XX duce la eliberarea unor cantități uriașe de carbon în atmosferă, iar asta va duce la o creștere a temperaturii globale terestre cu 1,5 C pe secol.
A fost prima data în istorie când încălzirea globală devenea un „subiect viral”, cum am spune astăzi, fiindcă cele spuse de Plass au fost citate de agenția Associated Press care a pus o știre pe flux. Această știre a fost preluată de ziare din toată lumea, din Australia până în SUA sau Europa.
La 1957 a apărut o lucrare științifică pe tema acumulării de CO2 în oceane, lucrare în care se spunea că „omenirea derulează un experiment geofizic pe scară largă”.
Încălzirea globală apare tot mai des în discuții și încep și măsurătorile
La 1958, un cercetător pe nume David Keeling a început la observatorul Mauna Loa din Hawaii să măsoare concentrația de dioxid de carbon din atmosferă și cifrele arată o creștere de 34% în 65 de ani.
În 1965, Lyndon Johnson a fost primul președinte SUA care se referea la încălzirea globală.
În anii 70 a început să apară termenul „climate change” în lucrări științifice, în unele comunicări oficiale ale autorităților din SUA și Europa de Vest, dar și în câteva ziare. Tot în anii 70 erau destui care credeau că se va răci pe viitor clima Terrei.
În 1970, un meteorolog de la Johns Hopkins University – pe nume George S. Benton – a scris o lucrare cu titlul „Carbon Dioxide and its Role in Climate Change”.
Anii 70 ai secolului trecut sunt special prin faptul să s-au dovedit a fi o perioadă intensă de măsurători, de construire de modele climatice, de observații și de teorii. Tot mai mulți savanți avertizau că încălzirea globală va deveni o problemă pe viitor.
Au început să colaboreze pe subiectul încălzirii globale tot mai mulți cercetători din diverse locuri de pe glob, au făcut schimb de date și au apărut instrumente moderne, la care cei de la 1900 nici nu ar fi visat,
Dar tot în anii 70 mulți credeau că va urma o răcire la scară mondială, fiind date ca exemplu glaciațiunile din trecut. O serie de date meteo – și deja se acumulaseră date timp de un secol în multe locuri – indicau o răcire a climei, așa că unii au interpretat aceste scăderi ca fiind un semn că „Marea Răcire” avea să înceapă. Anii 70 au adus în România, și în multe țări europene, veri foarte răcoroase. Ideea unei încălziri globale nu era „la modă”.
În ianuarie 2023 presa americană a citat pe larg un studiu din revista Sceince ce arăta că cercetători care lucrau la gigantul petrolier Exxon au făcut încă din 1977 previziuni neașteptat de precise despre cât de mult se va încălzi atmosfera într-un sfert de secol din cauză că omenirea va arde așa de mult combustibil fosil. Estimările pentru perioada 1977 – 2003 au fost în anumite categorii mai apropiate de realitate decât rapoarte făcute de guverne sau de organizații independente. În 2015 apăreau primele informații despre rapoartele Exxon din anii 70.
Unul dintre primele articole mari de presă despre schimbările climatice a apărut în revista americană Newsweek, în 1978, după ce California a avut parte de o iarnă grea, cu ploi multe și alunecări de teren. Jurnaliștii citau climatologi care spuneau că nu trebuie să confundăm vremea (pe termen foarte scurt) cu clima (pe termen foarte lung). Meteorologii citați în articol declarau că atmosfera se încălzește, iar asta se întâmplă pentru că este prezent mai mult dioxid de carbon.
Un studiu din 1980 trimis președintelui SUA menționa că și o încălzire cu 1 C ar face clima Terrei mai caldă decât acum un mileniu. Tot atunci se spunea că dacă va crește concentrația de CO2 în atmosferă, clima se va încălzi la poli de 3-4 ori mai mult decât la latitudinile medii.
Un alt studiu din 1980 arăta că temperatura medie a Terrei a crescut cu 0,2C în ultimii 20 de ani: o parte se datora variabilității normale, dar o altă parte și emisiilor de CO2 ale omenirii. Foarte important: studiul avertiza că se va accelera creșterea medie a temperaturii către anii 2000.
Anii 80, România iernilor cu adevărat reci și nebunia de pe plan mondial
Acum 40-45 de ani comunitatea științifică era în mare parte de acord cu faptul că oamenii ard tot mai mult combustibili fosili, tot mai mult CO2 ajunge în atmosferă, iar temperatura medie crește. Încălzirea nu prea se vedea în cifre pe atunci.
În anii 80 în România au fost ierni foarte reci și veri destul de răcoroase, așa că nu putea să se vorbească despre încălzirea globală. Fiind ani de comunism, nu erau nici foarte strânse legăturile cu cercetători din Vest, așa că oamenii de la INMH nu aveau acces la cele mai noi rapoarte, ci aveau reviste occidentale din anii 70 sau traduceri realizate de cercetătorii din URSS..
Pe plan mondial s-a vorbit tot mai mult despre încălzirea globală și subiectul a apărut tot mai des la nivel înalt, mai ales în SUA. În 1985 a fost descoperită uriașa gaură din stratul de ozon din zona Polului Sud și a avut loc o mobilizare exemplară, pentru ca substanțele care au contribuit la subțierea stratului de ozon să fie interzise, A fost o dovadă că se poate acționa eficient pe chestiuni de mediu, atunci când este important și când se vrea.
În Occident s-a vorbit tot mai mult despre schimbarea climei și după ce anul 1988 a fost cel mai cald de până atunci, iar cei mai calzi ani din 1880 până în 1988 au fost, în ordine, 1988, 1987, 1983, 1981, 1980 și 1986. Căldura lui 1988 a fost atribuită în mare parte și fluctuațiilor anuale în temperatura globală și a contat și fenomenul El Nino. În SUA a rămas asociată o frază despre acel an: „the long hot summer of 1988”
La început de 1989, comentând recordurile din 1988, unul dintre cei mai faimoși climatologi, James E. Hansen, explica faptul că a crescut cu 25% concentrația de dioxid de carbon din atmosferă, iar asta, spunea el, s-a întâmplat din cauza activității industriale umane, prin poluanții ce au ajuns în atmosferă.
„Spre finalul anilor 80 aveam și rezultate ale unor modelări numerice (resursa de calcul a crescut spectaculos în acea vreme), aveam deja și o parte dintre observațiile satelitare (nu erau pe șir lung, dar reușeau să acopere întreg globul) și comunitatea științifică avea dovezi clare că sistemul climatic începe o tranziție caracterizată de această încălzire globală”, explică Roxana Bojariu, a cărei primă lucrare cu largă vizibilitate internațională a fost publicată într-o revistă suedeză, în 1997.
În 1988 este înființat Intergovernmental Panel on Climate Change (Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice) (IPCC), iar acesta a fost un eveniment care avea să marcheze istoria următorilor 35 de ani, când vorbim despre „climate change”. IPCC, la care au colaborat și cercetători români, avea să primească în 2007 premiul Nobel pentru Pace.
IPCC a întocmit și prezentat de-a lungul timpului o serie de rapoarte privind încălzirea globală.
Primul raport de evaluare este lansat în 1990, iar în el se spunea că planeta se încălzește și că tendința va continua. Rapoartele vor fi tot mai detaliate și vor avea tot mai mare importanță.
Am întrebat-o pe Roxana Bojariu despre cei care critică IPCC pentru că rapoartele ar fi mai rezervate.
„Aceste rapoarte fac o evaluare și încearcă să sintetizeze ceea ce poate fi pus pe masa decidenților. Aceste rapoarte sunt mai conservatoare, au un ton mult mai rezervat față de anumite lucrări apărute, chiar dacă ele sunt trecute în revistă. Concluziile nu sunt bazate pe 2-3 studii extreme. În aceste rapoarte NU se caută extrema, ci se caută exact acea linie robustă care să fie prezentată celor care iau decizii”, spune Roxana Bojariu.
Ea explică faptul că aceste rapoarte IPCC nu sunt gândite a fi alarmiste și este bună politica aceasta de a le menține mai rezervate, mai ales că mii de cercetători lucrează la întocmirea lor.
Anii 90 – Începe să se vorbească despre încălzirea globală și în România
În anii 90 a început să se vorbească și în România despre încălzirea globală, fiindcă și cercetătorii români aveau acces mult mai ușor la lucrări din afară și la oameni foarte buni în domeniu. A fost o mare deschidere după 1990, au circulat mai rapid ideile, au apărut modele climatice mai multe și au putut fi analizate și la noi studii ale unor cercetători renumiți.
În anii 90 au început să apară clar semnele încălzirii globale. 1994 și 2000 au fost cei mai calzi ani ai deceniului. Anul 1994 i-a uimit pe climatologi, fiind extraordinar de cald în România. Puțini ar fi crezut că 20 de ani mai târziu vor veni aproape neîncetat ani mai calzi. În acel an, media temperaturii a fost de 13 C la Giurgiu și Drobeta Turnu Severin. Anul 2000 a dat și semne clare despre ce va veni, prin faptul că a fost o secetă dură și au fost și temperaturi de peste 43 C.
În aprilie 1995, ziarul Cuvântul Liber publica o pagină despre schimbările climatice, cub titlul „EFECTUL DE SERĂ”/
Iată ce se spunea despre încălzirea climei:
„Acum este cunoscut faptul că activitatea umană provoacă climatului serioase dereglări pe termen lung. Media temperaturii globale a crescut în ultimii 100 ani cu aproximativ 0,5 grade Celsius. O mare parte a acestei probleme este cauzată de gazele ce produc efectul de seră. Prezicerile savanţilor arată că media temperaturii globale va creşte cu un grad pe an până în anul 2030 şi cu 3 grade până la sfârşitul secolului viitor. Rezultatele unui asemenea eveniment ar fi catastrofale!”
Pe plan mondial au început să se pună bazele unor tratate și protocoale care să includă cât mai multe state puternice. Apar rapoarte de evaluare, apar tehnologii mai moderne de măsurare și devine evident că NU se pune problema să mai urmeze vreo răcire la scară mondială. Este tot mai clar cum se petrece schimbarea climei și apar noi detalii și noi calendare de creșteri.
În 1992 se ținea la Rio de Janeiro o conferință care a pus bazele convenției ONU pentru schimbări climatice.
În 1991, în SUA, în strategia națională de securitate întocmită de administrația Bush sunt menționate schimbările climatice și se spune că îngrijorările legate de mediu încep să contribuie la „conflicte politice”.
Între 1995 și 1997 o serie de studii arătau că se topește cu repeziciune gheața din Antarctica și din Groenlanda.
În 1997 este parafat Protocolul de la Kyoto (the Kyoto protocol), o conferință internațională la care s-a pus bazele unui sistem prin care marile state industrializate stabilesc ținte pentru reducerea pe viitor a emisiilor de gaze cu efect de seră, dacă suficiente state semnează. În primele 15 luni au fost 84 de semnături. Un minus al acestui protocol era că s-a concetrat mai ales pe țările dezvoltate, lăsând la o parte țările în curs de dezvoltare.
Protocolul a avut la bază și raportul al treilea al IPCC.
În 1999, trei cercetători arată că după 1950 clima Terrei s-a încălzit într-un ritm nemaiîntâlnit în ultima mie de ani, iar studiul lor rămâne cunoscut sub numele de „hockey stick theory”, pentru creșterea super-accelerată de la finalul mileniului analizat.
Perioada 2000-2010 – Vin tot mai multe răspunsuri la întrebări
După anul 2000 a început să se simtă încălzirea climei în România, au venit perioade de secetă și de caniculă. Temperaturile au crescut peste tot. Cei mai calzi ani ai deceniului au fost 2007 (11,6 C) și 2009 (medie de 11,2 C).
În iunie 2006, în ziarul Cotidianul apărea un articol cu titlul „Încălzirea globală vine pe schiuri”. În el erau citate studii internaționale ce spuneau că „nouă din cei mai „fierbinți“ zece ani s-au petrecut din 1995 și pînă în prezent”.
În articol era citat și cel mai cunoscut climatolog român: Roxana Bojariu. Fenomenele neobișnuite readuc în discuție vinovatul bun la toate, adică încălzirea globală. „Fenomenele extreme precum tornadele, variațiile mari și bruște de temperatură sau intensificările vîntului sînt mult mai frecvente în ultimii ani decît în trecut“, constată și Roxana Rojariu, meteorolog previzionist în cadrul INM”, se spunea în articol.
După 2000 au fost pe plan mondial tot mai multe evenimente extreme precum valuri de căldură, uragane sau inundații. Era clar că frecvența acestor evenimente crește, iar avansul internetului a făcut ca mediatizarea să ajungă la niveluri record. Mai ales după 2007-2008, când au apărut smartphone-urile, imaginile unui dezastru din Banghladesh sau Brazilia ajungeau în câteva ore la sute de milioane de privitori.
În Europa, un moment de răscruce a fost vara lui 2003 când valurile de căldură au făcut mii de morți, mai ales în Franța. Tot mai mulți oameni cu viziune au început atunci să se întrebe: nu cumva acesta este noul normal, cu veri cumplite și tot mai multe fenomene meteo extreme?
Pe parcursul deceniului mai multe cercetări și rapoarte ale US Navy (Marina Americană) s-au ocupat de subiect. A fost creat și un „task force”, iar în 2010 această echipă specială a publicat o „foaie de parcurs” numită “Arctic Roadmap”. Acolo se spunea că ritmul încălzirii în regiunile arctice este de două ori mai rapid decât în restul lumii.
Anul 2006 a fost și cel în care a apărut documentarul „Un adevăr incomod” (An Inconvenient Truth) care, deși conținea și o serie de erori, a generat dezbateri pe tema încălzirii globale. Au început să apară cărți despre „climate change”, a devenit o temă și în artă și au apărut și mai multe filme SF precum „The Day After Tomorrow”, „2012” sau „The Day the Earth Stood Still”.
În 2007, un raport al IPCC avertiza că au devenit evidente semnalele încălzirii globale. Tot în acel an, cercetările arătau că ghețarii din cele mai reci regiuni de pe glob se topesc într-un ritm neașteptat de alert. În prezent nu este clar acest lucru și ni se pare o știre pe care o auzim iar și iar. Acum 17 ani aceste știri erau „la început de carieră”.
Anul 2010 a fost cel mai cald de până atunci
Tot mai multe extreme și istoricul acord de la Paris
Lucrurile au fost tot mai clare în deceniul 2011-20 care a fost cel mai cald deceniu de când se fac măsurători meteo în România și nu doar că au fost valuri de căldură în iulie și august, dar au apărut și în iunie, dar și după jumătatea lui septembrie.
2019 a fost primul an în care media temperaturii pe țară a trecut de 12 grade. Și anul 2012 a depășit multe recorduri de căldură, pentru că au fost perioade de caniculă și în iunie, iulie și august.
Pe plan mondial, aproape fiecare an a fost „cel mai cald de până acum, începând cu 2014 și continuând cu 2015 și 2016, an care a fost depășit de 2023. Extrem de cald a fost și anul 2020.
Pe plan mondial, în 2012 au apărut primele „studii de atribuire” care explicau faptul că o serie de fenomene meteo extreme au fost potențate de încălzirea globală. A scăzut mult de atunci numărul celor care se opun acestei teorii.
Deceniul trecut a fost cel în care s-a parafat și un acord istoric despre o țintă devenită celebră: cea de 1,5 C.
Primele referiri la creșterea temperaturii cu 1,5 C au fost în 2009, la summit-ul COP15 care s-a ținut atunci la Copenhaga, dar erau referiri încă timide și încă se strângeau dovezile științifice legate de această creștere și efectele ei asupra Terrei. Era prea devreme pentru un consens.
Prin Acordul de la Paris, semnat în 2015, guvernele au convenit să mențină creșterea temperaturii medii la nivel mondial mult sub 2° C peste nivelurile preindustriale și să continue eforturile de a o limita la 1,5° C. Un raport IPCC arăta că există o probabilitate ridicată să depășim pragul de 1,5° C în 2030. Această țintă de 1,5° C este pentru întreaga lume.
Sunt mulți sceptici la adresa încălzirii globale, unii spun că este variabilitate naturală, alții că este vorba despre ciclurile solare sau despre activitatea vulcanică. Oamenii de știință au demontat convingător fiecare dintre aceste mituri.
Nu trebuie nici să cădem în capcana de a crede că, dacă avem perioade cu temperaturi scăzute, NU mai avem încălzire globală. Per total temperaturile au crescut mult față de acum 40 de ani,
Criza climatică
2023 a fost nu doar cel mai cald an de când avem date meteo, ci și anul cu cele mai multe evenimente meteo extreme. Au fost incendii de pădure încă din martie în Canada, caniculă în Spania în aprilie și au fost inundații record în țări precum China sau India, atât de puternice încât nu se mai petrecuseră de câteva sute de ani în acele locuri. Într-un oraș din Hawaii au murit peste 100 de oameni din cauza unui incendiu, cumplit, în Grecia precipitațiile au depășit 750 mm în 18 ore, iar în Libia au murit 4.000 de oameni după dezastrul cauzat de furtuna Daniel.
Recordurile de temperatură doborâte au fost numeroase, în China au fost peste 52 C, în Sicilia 48 C, în Iran au fost mai multe zile cu peste 50 C, iar în România au fost aproape 23 C în ianuarie și 21 C în ziua de Crăciun.
În aceste condiții, în timpul unui an excepțional alături de denumiri precum „încălzirea globală” sau „schimbările climatice” a apărut tot mai des și în tot mai multe locuri termenul de „climate crisis” (criza climatică).
Și pe climatologii serioși i-a uimit anul 2023 prin numărul de evenimente extreme și prin faptul că încălzirea a depășit toate prognozele. La final de 2023 s-a ținut la Dubai summit-ul climatic COP28 unde s-a ajuns la un acord pentru a accelera tranziţia de la combustibilii fosili în următorii şase ani.
Ce a fost important la COP28?, am întrebat-o pe Roxana Bojariu „Partea plină a paharului a fost menționarea combustibililor fosili și a tranziției către eliminarea lor, chiar dacă limbajul, foarte disputat, nu a fost cel așteptat de multe dintre țări și de comunitatea globală. Totuși, este pentru prima oară într-un astfel de text ce apare într-o conferință climatică a părților când se pomenește faptul că acești combustibili fosili sunt responsabili pentru schimbarea climei. Clar s-a pus punctul pe i aici”, explică Roxana Bojariu.
Partea goală a paharului este că lucrurile se mișcă foarte încet. Nu trebuie uitat că sunt țări ale căror economii depind de petrol sau de industria grea, țări care nu consideră că este o idee bună să renunțe la combustibilii fosili.
Sunt mari șanse ca anul 2024 să fie mai cald decât 2023 și a și început așa: luna trecută a fost cea mai caldă lună ianuarie la nivel mondial de când există date meteo complete.
Temperatura medie globală pentru ultimele 12 luni (februarie 2023-ianuarie 2024) a fost cu 1.52 °C peste temperatura medie din perioada preindustrială (1850-1900). Nu vorbim despre un an calendaristic.
Conform setului de date Copernicus ERA5, în 2023 temperatura medie la nivel global a fost de 14,98°C, mai mare cu 1,48°C față de perioada de referință 1850–1900. Comparativ cu recordul anterior stabilit în 2016, anul 2023 a fost cu 0,17°C mai cald.
Modelele climatice – De ce sunt importante
Acum peste 50 de ani au apărut și primele modele climatice. Ele sunt reprezentări numerice ale sistemului climatic și, datorită lor, putem estima o serie de tendințe ale climei pentru următoarele decenii. Aceste modele climatice combină date meteo din prezent și din trecut (temperatură, precipitații, umiditate) și aplică estimări în care intră alte elemente cum ar fi cantitatea de CO2 din atmosferă sau variații în intensitatea luminii solare.
Părintele modelelor climatice se numește Syukuro Manabe și a dezvoltat în 1967 un prim model computerizat al climatului Terrei și estima, corect, că dacă s-ar dubla conținutul de CO2 din atmosferă, temperatura medie a atmosferei ar crește cu 2 C.
Manabe lucra la prestigioasa National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA) și a beneficiat de faptul că un prim calculator comercial se găsea la departamentul unde lucra.
Modelele climatice sunt aplicate ca instrument de cercetare în studiul și simularea climatului, precum și pentru scopuri operaționale, inclusiv pentru predicțiile climatice lunare, sezoniere și interanuale. Negaționiștii atacă pe nedrept aceste modele climatice, spunând că sunt eronate.
Modelele climatice nu au cum să prezică determinist 100% orice și există marje de eroare și incertitudini, dar se lucrează și, în câteva etape, aceste incertitudini scad. El nu au cum să scadă până la zero, fiindcă există acest caracter haotic în sistemul climatic, această componentă de complexitate care aduce incertitudini. Există o limită inerentă”, spune Roxana Bojariu.
Urgența climatică dată dr criza climatică se vede și în faptul cî nu prea mai avem veri răcoroase în niciun an și nimic apropiat de verile răcoroase care s-au simțit din plin și în România în anii 70. Iată un exemplu care spune multe: cea mai caldă lună mai, în 2003, a adus o temperatură medie pe țară de +18,4 C, în timp ce luna august cea mai răcoroasă, în anul 1976, a avut o medie pe țară de +15,4 C.
Ce s-a întâmplat în atmosferă
Cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă a crescut cu aproximativ 50% față de epoca preindustrială, iar cantitatea de metan s-a dublat ca urmare a activităților umane, contribuind astfel la intensificarea efectului de seră. Cantitatea sporită de energie care apare ca urmare a intensificării efectului de seră (prin creșterea concentrației atmosferice a gazelor radiativ-active) este transportată în sistem de circulațiile atmosferice și oceanice și determină geosistemul să evolueze spre o nouă stare climatică.
Temperatura medie globală a crescut cu peste 1,3°C față de perioada preindustrială, iar Europa s-a încălzit mai repede decât orice alt continent în ultimele decenii .
Observațiile mai indică o încălzire a întregii troposfere (stratul cel mai consistent al atmosferei din punct de vedere al masei și locul de producere al principalelor fenomene de vreme și climă), începând cu a doua jumătate a secolului XX. În același timp, frecvența și intensitatea unor fenomene extreme observate au crescut, începând din 1950.
Frecvența valurilor de căldură a crescut în mare parte din Europa, Asia și Australia. Din ce în ce mai multe episoade cu precipitații abundente s-au înregistrat în multe regiuni continentale, în special în America de Nord și Europa.
Nu doar troposfera se încălzește, ci și oceanul planetar, după cum arată observațiile. Mai mult de 90% din energia reținută în sistem prin intensificarea efectului de seră, începând din 1971 până în 2010, a fost înmagazinată în oceanul planetar.
Învelișurile de gheață ale Groenlandei și Antarcticii de Vest și-au redus din masă, cei mai mulți ghețari continentali s-au diminuat, iar aria acoperită de gheața marină din Arctica are o tendință puternică de scădere. Stratul continental de zăpadă sezonieră s-a redus, mai ales în lunile de primăvară. Nivelul oceanului planetar a crescut cu aproximativ 19 cm în perioada 1901-2010.
INTERVIURILE HotNews.ro