Cum trebuie să fie un film „Bun de Oscar”?
În noiembrie 1989 situația politică devenise una extrem de tensionată pe plan internațional. În Europa de Est, în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, în RDG si Bulgaria, regimurile comuniste erau în diferite faze ale unui proces de descompunere. Erau în curs, se succedau cu repeziciune, evenimentele care aveau în final să ducă la sfîrșitul Războiului Rece și căderii comunismului în Europa de Est. În acel context au fost convocați la Centrul Universitar de partid, într-o clădire aflată vizavi de intrarea în Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (clădire care îi și aparține în prezent), toți cei implicați în acea perioadă în conducerea publicațiilor studențești din Iași.
La ședința cu pricina partipau principalii responsabili cu propaganda de la nivelul județenei de partid. În debutul întîlnirii li s-a înmînat participanților un caiet tipărit care cuprindea regulile ce trebuiau respectate ad literam în cazul oricărui text tipărit care urma să apară în România de acum încolo. Pentru majoritatea celor prezenți, obișnuiți cu o formulă publicistică sensibil mai relaxată pentru presa studențească în raport cu restul presei autohtone era evident că se ajunsese la un capăt de drum. Era clar că așa ceva nu mai era posibil de atunci încolo așa că marea majoritatea celor prezenți erau deciși să se retragă pentru că, trebuie spus, speranțele că pe acest val de schimbări din Europa de Est va veni și rîndul regimului Ceaușescu nu erau neapărat foarte mari.
Controlul ferm al mass media și politica de cadre au fost încă din primii ani ai comunismului românesc, la fel ca și în celelalte țări din fostul spațiu sovietic, e drept în diferite grade, două instrumente esențiale ale partidelor comuniste în demersul lor de „modelare culturală” a societății. A urmat un dezgheț după moarte lui Stalin din 1953, au fost și perioade mai relaxate, însă regimul comunist nu a renunțat niciodată la aceste pîrghii importante. De pildă, între liniile directoare în materie de mass media și propagandă trasate de către noul lider al PCR, Nicolae Ceaușescu, la consfătuirea pe ţară a „lucrătorilor din presă şi radio-televiziune“ convocată pe 15 octombrie 1965 la sediul CC al PCR secretarul general al partidului se declara nemulțumit de modul în care mass-media prezenta relaţiile de familie şi comportamentul cetăţenilor în societate și atrăgea atenția asupra „influenţelor care pătrund pe diferite căi din afară“. În opinia sa „lucrătorii ” mai sus menționați eru datori „să ia măsuri pentru dezvoltarea moralei socialiste“. Au fost criticate și programele de televiziune care erau „impregnate de imitaţii occidentale”, cu precădere muzica uşoară și programele de divertisment în cadrul acestora „realizările poporului romîn nu era suficient popularizate” şi „se prezenta fals capacitatea lui creatoare“. De aceea, cuvîntul de ordine, de atunci înainte, trebuia să fie „dezvoltarea moralei socialiste”.
Dacă facem un arc peste timp, la aproape jumătate de veac distanță, vedem, mutadis mutandis, același gen de indicații și reguli adoptate în țara simbol a imperialismului și capitalismului din vremea lui Ceaușescu, Statele Unite ale Americii. Animată de dorința de a „stimula diversitate”, în rîndul membrilor săi şi în industria cinematografică”, Academia de film americană (AMPAS) a anunţat că va impune noi standarde care trebuie respectate de către producţiile eligibile să concureze la Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Există 4 categorii de standarde, care vor începe să fie obligatorii începînd din 2024 dar care foarte probabil vor începe să fie aplicate informal încă de anul viitor. Noua revoluție culturală progresistă de peste Ocean pare să aibă un obiectiv în mare similar cu cel enunțat de regimul comunist din: formarea unui „om nou”.
Acestea reguli, redactate de către „un comitet de experţi” în cadrul iniţiativei „Academy Aperture 2025”, au în vedere nu doar reprezentarea pe ecran, prin prisma tipologiilor de narațiuni şi actorilor implicați, ci și condiționări privind ceea ce se întîmplă în spatele camerelor de filmat, respectiv structura echipei de producţie, dar și în ceea ce privește structura și modul de operare a personalului din companiile care finanțează sau distribuie filmele. Firul roșu al acestor norme pentru filmele „politic corecte” eligibile pentru un Oscar este în principal erodarea substanțială a rolului jucat de „albi”, cu precădere „bărbații albi”, care în noul univers progresist sunt echivalentul celor care în timpul comunismului „nu aveau origine sănătoasă” (proveneau din familii de burghezi, chiaburi, preoți), motiv pentru care se considera că nu prezentau încredere în ceea ce privește loialitatea față de linia ideologică a partidului. Sigur, în acest caz nu este vorba de niște norme fixate prin decizii directe ale guvernanților, așa cum se întîmpla atunci sau cum se întîmplă și acum în China sau Iran, de exemplu. Dar ele se bucură de sprijinul deschis al unei bune părți a spectrului politic american, din Partidul Democrat, și al unei părți semnificative și a elitelor din mass media, din sfera academică, din corporații. Așa că deosebirea dintre cele două situații este mai degrabă una de nuanță decît de substanță. În timp ce „dizidenții”, chiar dacă nu sunt aruncați în închisoare sunt „înfierați” și marginalizați profesional, chiar concediați. Asistăm astfel la o paradoxală „celebrare a incluziunii sociale” prin excludere și eludarea criteriului valorii. De pildă, doar dintre filmele produse în 2019 The Irishman, 1917 sau Once Upon a Time in Hollywoodnu ar fi fost probabil eligibile.
Dar ce criterii trebuie să îndeplinească un film „corect politic” pentru a fi declarat „Bun pentru Oscar”. În ceea ce privește reprezentarea pe ecran trebuie ca:
1. cel puţin unul dintre actorii principali sau dintre actorii secundari importanţi să provină dintr-un grup etnic sau rasial slab reprezentat (asian, hispanic, persoane de culoare, provenind din Orientul Mijlociu, insule din Oceanul Pacific, etc);
2. cel puţin 30 de procente din totalul actorilor secundari şi cu roluri minore trebuie să provină din grupuri slab reprezentate (femei, grupuri rasiale, LGBTQ+, persoane cu dizabilități, etc);
3. intriga principală, tema sau naraţiunea să fie centrată pe un grup slab reprezentat.
Dar asta nu este totul. Mai trebuie îndeplinite încă alte trei criterii, B,C,D. De exemplu cele din categoria B impun ca echipa de producție să respecte cel puțin două dintre următoarele trei criterii: 1. măcar două sau mai multe poziții de vîrf (regizor, producător, scenarist, director artistic, compozitor, etc) să fie femeie, LGBTQ+, o persoană cu dizabilități sau dintr-un grup etnic sau rasial subreprezentat; 2. cel puțin 6 dintre ceilalți membri ai echipei de filmare să îndeplinească aceleași criterii; 3. cel puțin 30 de procente din totalul echipei de producție să facă parte din „grupurile defavorizate” descrise mai sus. În plus există criterii (categoriile C și D), de aceeași natură, și pentru companiile care produc, finanțează sau distribuie un astfel de film.
Mass media americane, în frunte cu New York Times, tot mai pronunțat de stînga, au salutat în mare parte introducerea criteriilor pentru premiile Oscar. Chiar cu entuziasm. De pildă The Atlantic (în prezent proprietara publicației este văduva lui Steve Jobs care are pronunțate simpatii progresiste) scrie că „nu există nici o scuză pentru nerespectarea regulilor diversității impuse filmelor de Oscar pentru că regulile pentru „Cel Mai Bun Film” sunt atît de indulgente încît ar fi o rușine ca un film să nu le poată satisface„. Au existat și cîteva voci critice. Actrița Kirstie Alley a scris într-o postare pe Twitter, încheiată cu „OSCAR ORWELL”, că noile reguli „sunt o rușine pentru artiștii de pretutindeni” și că „este ca și cum i-ai spune lui Picasso cum să picteze„. Dar ea a fost repede atacată și ridiculizată de falanga progresistă.
Singurele criterii care nu mai par să aibă vreo importanță, care sunt considerate complet depășite, sunt cele legate de competență și valoare. Nu doar la Oscaruri, ci și în lumea academică, în mass media, la angajari în corporații. Adică acele elemente esențiale pentru competitivitate, într-un anumit domeniu sau pe ansamblu pentru o națiune. De pildă un grup de studenți de la Universitatea Cornell au criticat așa numite practici „color-blind”, în care pentru obiectivitate, deciziile de admitere în universitate se iau fără a ști nici un fel de detaliu legat de sex, orientarea sexuală, rasă, etnie, cerînd să fie introduse „cote rasiale”. Ei mai doresc renunțarea la scorurile SAT/CAT (acestea sunt testele clasice de verificare a cunoștințelor în Statele Unite), exact pe linia renunțării la orice criterii care măsoară abilitățile, competența, inteligența, în favoarea altora de natură pur identitar-ideologică.
INTERVIURILE HotNews.ro