Dadarismul este varianta autohtonă a whataboutism-ului

Dadarismul este varianta autohtonă a whataboutism-ului*. Nu e la fel de cunoscută la nivel global, nu are pagină de wikipedia, este mai mică, mai acruță, mai de la țară – dar e-a noastră! Din 24 februarie încoace, s-a umplut țara (și diaspora) de dadariști, pe care vă rog frumos să-mi dați voie să-i clasific, atât cât mă duce mintea. Sunt convins că multe tipuri de dadariști îmi vor scăpa, așa că apelez la dumneavoastră, la cititori, pentru completarea încercării de clasificare.

Folosind modelul învățat de la domnul profesor Liiceanu („Despre limită”), propun să începem de jos în sus. Primul ar, deci…

Prostul. Mai cunoscut sub numele de „om simplu”. N-a avut nicio șansă, de la bun început: s-a născut unde s-a născut, s-a născut din cine s-a născut, hărnicia și inteligența nu au fost printre darurile primite de el de la Dumnezeu, dragostea a avut mare grijă să-l „sară”, așa că prostul a rămas acolo jos, unde băutura este ieftină. În varianta rusă, este ucigaș. În varianta română, este dadarist. În viața civilă, este asistat social sau cel mult „om cu ziua” în agricultură.

Bovaricul. A devenit dadarist din resentiment pentru lumea asta ingrată, de la care nu a „primit” ceea ce merita, ceea ce ar fi trebuit să primească un om cu înzestrarea lui intelectuală („Eu am școala vieții!”). Dacă ar fi fost ascultat din timp, demult era bine pentru toată lumea, că e mai bine să fie bine decât să fie rău. Într-un univers paralel, dadaristul bovaric ar fi fost un lider înțelept; aspru, dar drept. Un fel de Țepeș, dar cu mai mult succes la femei. În viața civilă, e taximetrist.

Leneșul. Și-a petrecut întreaga viață gândind. I-a lăsat pe alții să se bage-n față, să vorbească, să se agite, să muncească, să dea din coate, să se afirme, să-și expună părerile în scris etc. El a stat liniștit în colțul lui și s-a gândit. Pe îndelete, fără grabă. În final, a ajuns la o concluzie, la un sistem complet, rotund, perfect, inatacabil. Sistemul explică totul. Lumea, ființa, existența, omul, pârșul, tot-tot-tot; nimic nu este în afara sistemului, nimic nu scăpă forței sistemului de a da răspuns la orice întrebare. În dimineața zilei de 24 februarie, leneșul a rămas cu gura căscată; iar apoi, între a-și salva sistemul și a admite, postelnician, „Am fost un dobitoc”, leneșul a ales să-și salveze sistemul. Așa a devenit dadarist.

Ratatul. Perfect conștient de mintea lui sclipitoare, mânat în același timp de milă pentru biata specie umană, a decis să o lumineze. A explicat omenirii, cu subiect și predicat, care este chestia. Nu l-a băgat nimeni în seamă. Uriașa lui contribuție** la Cunoaștere a fost trecută cu vederea, iar ratatul a devenit dadarist nu în dimineața de 24 februarie, ci mult înainte. Prototipul ratatului sunt eu. Degeaba m-am străduit să vă dumiresc, degeaba m-am strofocat să vă fac deștepți în cap!

Bamboccione. Nu are păreri personale la cei 50 de ani ai săi, viețuiește conform dictonului târg-frumușan „Nu știu dar nici nu mă interesează”, iar zeul lui, steaua lui călăuzitoare este Mami (uneori, foarte rar, poate fi și Tati. Eu personal am cunoscut un singur caz din acesta, dar neobișnuit de grav). Dacă Mami spune „Da, dar…”, atunci asta spune și el, așa cum a făcut de când era în scutece. Este o eroare gravă să îi spui direct „Mă-ta a fost dintotdeauna o dobitoacă, adusă la birou de la coada vacii, c-aveau comuniștii nevoie de cadre”, pentru că bamboccione începe să plângă. Nu-i stă deloc bine când plânge, că i se-nroșește chelia.

Lovitul. Acesta este cel mai interesant dadarist. De departe! Este dadaristul contraintutiv, dadaristul imposibil. El are totul. O viață frumoasă, bani, realizări profesionale, succese personale, familie, o sănătate de invidiat, o cultură solidă, lecturi vaste, experiențe de călătorie din cele mai exotice locuri, este căutat de oameni, i se cere părerea, conversația lui este strălucitoare, umorul îi este irezistibil etc. Și totuși, omul este dadarist! Iată contribuția mea personală la subiect (până acum n-am spus nimic nou, pe cele de mai sus le știm cu toții): undeva, într-un trecut obscur, lovitul a suferit o lovitură. Ceva l-a rănit, „l-a dat jos de pe picioare”, l-a înjunghiat pe la spate. Problema este că acel ceva este cunoscut numai de el însuși; ceea ce vedem noi, cu organele noastre de simț, este un dadarist care n-ar trebui să fie dadarist – și totuși, iată-l! Here he is, in flesh and bones!

Primul caz concret (sunt slab pe abstractizări, prefer exemplificările): persoană de sex feminin, extrem de inteligentă, susținea legitimitatea bombardării de către Hezbollah a orașelor și fermelor israeliene. Stupefației mele îi opunea acest fabulos argument, cu care un scriitor ar intra în istoria literaturii: „Da, ei omoară și copii cu rachetele alea, dar au tot dreptul să bombardeze, pentru că sunt săraci!”. Am avut răbdare, ani în șir, până când izbutit să dibăcesc „rana” acestei dadariste. Era vorba de alegerile pierdute de Hillary Clinton, căreia ea îi fusese suporteră. Odată cu instalarea lui Trump la Casa Albă, lumea dadaristei mele s-a ordonat perfect, fără incertitudini: dacă Trump „ține” cu israelienii, atunci Hezbollah sunt buni și tot ce face Hezbollah e bine. Punctum. Acesta ar fi un fel de dadarism cu mantinelă.

Al doilea caz concret: persoană de sex masculin, extrem de inteligentă, susține că orașele Ucrainei trebuie atacate cu arme nucleare, „ca să-și bage cretinii mințile în cap”. Pentru condimentarea cazului – deși, sincer, nu cred că mai este nevoie – precizez că amicul meu este absolvent a două facultăți: Medicină și Filozofie. Am avut răbdare câteva săptămâni, iar din lungile ședințe de tragere-de-limbă (udate cu multă bere, admit), a ieșit la iveală faptul că editura îi respinsese manuscrisul unui roman. Se pare că amicul meu își pusese foarte mari speranțe în acel manuscris. La insistențele lui, cineva din interior i-a explicat, off the record, că pentru moment sunt traduși și publicați scriitorii ucrainieni, așa cum cere piața. Am încercat să-l scot din dadarism, povestindu-i cum mi-a fost respins și mie un manuscris, nu doar de o editură, ci de cinci. Parc-am turnat gaz pe foc. Nu, mint: benzen! Cteste continuarea pe Contribuotrs.ro