De ce a dezertat Nadia Comăneci din Raiul Comunist?

Stejărel Olaru- NADIA ȘI SECURITATEA; Epichistory ; Epica Fiction&History București, 2021

În noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989, șapte persoane înaintau grăbit, dar cu băgare de seamă, spre granița dintre România și Ungaria. Pământul înghețat scârția zgomotos sub picioarele lor, sau așa li se părea când își potriveau cu greu mersul printre brazdele adânci ale arăturii. Din când în când auzeau cum, în depărtare, în satele din preajmă, latră câinii și se temeau că ei erau motivul neliniștii animalelor. Trecuse de miezul nopții, iar temperatura scăzuse atât de mult, încât frigul devenise un pericol, dar nu era nici singurul, nici cel mai important, fiindcă cei șapte porniseră într-una dintre cele mai periculoase aventuri : trecerea frauduloasă a frontierei dintre cele două state comuniste”.

In felul acesta, în cel mai pur stil de roman polițist sau amintind primele cadre dintr-un film american în care e vorba, printre altele, despre KGB, despre Stasi sau despre Securitatea românească, despre realitatea pe care erau condamnați să o suporte oamenii cărora li se hărăzise să trăiască în Infernul comunist și care, cu riscul de a-și pierde pentru ani buni libertatea dacă nu chiar viața, începe cea mai recentă carte a istoricului Stejărel Olaru. Intitulată Nadia și Securitatea, apărută cu foarte puțină vreme în urmă la editura Epica Fiction&History și care, indubitabil, va fi unul dintre marile best-seller-uri ale anului 2021. Și cum să nu fie astfel când printre cei șapte cetățeni, la urma urma urmei niște iluștri anonimi, se afla celebra Nadia Comăneci. Cea care uimea o lume încă de la Campionatele europene de la Skien din 1975, care fusese socotită o zeiță pământeană îndată după Olimpiada de la Montreal din 1976, care nu își pierduse aproape nimic din strălucire la Olimpiada de la Moscova petrecută în condiții dramatice și într-o atmosferă de război rece în 1980 și care, deși oficial se retrăsese din activitatea competițională încă înainte de Jocurile Olimpice de la Los Angeles, încă mai reprezenta pentru români și nu doar pentru ei și un mit, și o legendă și un subiect de cancanuri sau de bârfe din cauza legăturilor ei presupuse sau reale cu fiul cel mai mic al Dictatorului de la București, Nicolae Ceaușescu, omnipotentul Nicu.

La data de 22 iulie 1976, Noel Bernard, directorul din acea vreme al Serviciului românesc al Europei Libere, rostea un editorial intitulat S-a născut o stea. Gazetarul își încheia comentariul în felul următor: “A revenit unei fetițe de 14 ani să dea acest exemplu (că acolo unde există talent, muncă și ambiție, nimic nu este imposibil m.m. M.M.) unei țări și unei lumi întregi. Îi urăm să rămână neafectată de imensul ei succes și s-și trăiască viața din plin – o viață care a început să se împlinească minunat, la o vârstă la care alții nici nu îndrăznesc încă să viseze asemenea succese. La Montreal s-a născut o stea, care promite să ardă cu incadescență”.

Trecuseră aproape 14 ani din iulie 1976, când se rosteau la microfonul de la München aceste vorbe și până în clipa în care Nadia Comăneci decisese să își ia lumea în cap și să aleagă libertatea, dând astfel încă o lovitură regimului lui Nicolae Ceaușescu. Definitiv compromis, izolat chiar și în interiorul lagărului comunist și care își trăia atunci ultimele săptămâni, 14 ani. Ce se împlinise din urarea lui Noel Bernard ? Așa după cum rezultă din cartea lui Stejărel Olaru, Nadia Comăneci rămăsese neafectată de imensul ei succes în sensul că nu devenise o îngâmfată. Marea problemă e că nu prea își trăise viața. Și înainte de Skien și Montreal, și după a dus o existență afectată de numeroase privațiuni, în primul rând de ordin fizic și fiziologic (nu a avut voie să mănânce și să bea apă cât ar fi vrut sau ar fi avut nevoie și aceasta în primul rând din cauza ordinelor draconice ale principalilor ei antrenori, celebrii soți Marta și Bela Károly), nu a avut parte de afecțiunea pe care și-ar fi dorit-o (chiar și întâlnirile cu mama ei, Ștefania Comăneci, sau cu unicul ei frate, Adrian, erau cu mare grijă drămuite de cei ce planificau și controlau existența cotidiană a campioanei), fusese și continua să fie, chiar și după ce devenise o funcționară ca atâtea altele în ierarhia birocratică a sportului românesc, o afacere de stat. Sau, mai corect spus, o afacere de partid și de stat. Adică a Securității. Gestionarul principal al vieții sale.

Firește, cartea semnată de Stejărel Olaru impresionează prin detaliile revoltătoare în privința regimului de viață impus de antrenori, în primul rând de sus-menționatul cuplu, Nadiei și tovarășelor ei. Înfometării devenită regulă de existență i se asociaseră bătăile, violențele verbale, insultele, desconsiderarea. Pentru Marta și Bela Károly, Nadia și celelalte gimnaste de la Onești sau de la Deva reprezentau pur și simplu un instrument cu ajutorul căruia ei se acopereau de glorie. Dar și beneficiau de privilegii materiale. Insuficiente, în opinia lor, în fața detaliului că atât Nadia cât și Nicolae Vieru, șeful FRG, primiseră distincții superioare în august 1976, Nadia fiind onorată atunci de mai-marii comuniști cu titlul de Erou al Muncii Socialiste.

Toate aceste abuzuri la care au fost supuse Nadia și colegele ei erau cunoscute și de noianul de politruci care se ocupau de mișcarea sportivă din România, îndeosebi de gimnastica românească, ale cărei rezultate erau instrumentate politic, ca și de jurnaliști. Nimeni însă nu a îndrăznit și, pesemne, nici nu a socotit de cuviință să scoată o vorbă. Să protesteze față de ceea ce, la urma urmei, însemna o încălcare flagrantă a drepturilor copiilor, ale omului.

Neîndoienic contează și aceste detalii. Dar marele centru de interes al cărții este reprezentat de dezvăluirea amplelor operațiuni ale Securității vizând supravegherea, cum se spunea în limbaj de specialitate urmărirea informativă a Nadiei, a colegelor ei, a antrenorilor. Orișice mutare a centrului de antrenament dădea de lucru, chiar de furcă angajaților Ministerului de Interne, Departamentului Securității Statului. Informatorilor cu vechi state de serviciu ( printre aceștia figurând coregraful Geza Pozsar, arbitra Maria Simionescu) li se asociau mereu alții. Care trebuiau selecționați, pregătiți, folosiți ca atare. Nimic, nici cea mai insignifiantă mișcare, nici o conversație fie ea face to face sau telefonică nu trebuiau să rămână necunoscute Securității. Care a continuat să o urmărească pe Nadia și după ce aceasta părăsise prim- planul mișcării sportive.

Stejărel Olaru a studiat sute, mii de pagini din arhiva temutei instituții, documente aflate azi în arhiva CNSAS. A făcut eforturi enorme în vederea lămuririi unor momente controversate. Pe mine m-au interesat îndeosebi acele câteva zeci de pagini dedicate elucidării a ceea ce s-a întâmplat la Praga în primăvara anului 1977, când echipa României s-a retras spectaculos, dar și sfidător la adresa URSS din Campionatele Europene, invocând arbitrajul părtinitor. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro