De ce e greu sa reformezi o tara (de Sorin Ionita)

Sorin Ionita: „In Franta, in ciuda prezentei masive la vot, oricine va ajunge presedinte se va confrunta cu aceeasi rezistenta la reforma, nu doar in aparatul de stat, dar si din partea cetatenilor”.

Aceasta atitudine paradoxala – te plangi de toate cele, dar iesi in strada sa te opui remediului – a fost explicata perfect de un editorialist care observa ca „nu poti sa faci mari schimbari atata vreme cat lumea, de fapt, traieste foarte bine”.

Cu infrastructura si servicii excelente, vacante lungi si o viata linistita, ce interes ar avea francezii sa aprobe o revolutie, atata vreme cat nimeni nu percepe in buzunar scaderea de competitivitate a tarii, suficient de lenta ca sa nu se simta de la o luna la alta?

Romania nu e nici pe departe Franta, dar ceva-ceva tot se potriveste. Cu crestere economica sustinuta, sesizabila la nivelul clasei mijlocii (nu doar la nivelul elitei, ca in anii ‘90), membri UE, regasim la noi aceeasi decuplare intre vorba si fapta.

Oamenii se vaita in gura mare ca vor buna guvernare, dar nu se omoara cu firea s-o sustina cand apare. Au treburi mai urgente, cum ar fi mica lor afacere care, cu cat merge mai bine, cu atat este mai acaparanta; nimic neobisnuit aici.

Dar apare astfel situatia periculoasa („dilema a actiunii colective”), ca doar coruptia si guvernarea proasta pot mobiliza resurse si grupuri, pentru ca acestea trebuie sa se organizeze bine in gramada, ca la rugby, ca sa acceada la putere si buget.

Reformistii, cu cat au mai mult succes, cu atat mai tare isi imprastie sustinatorii: fiind partea mobila si antreprenoriala a societatii, acestia se risipesc imediat ca sa culeaga pe cont propriu roadele noii situatii.

Dar chiar si asa, parca lucrurile au mers cam departe. Te-ai fi asteptat ca, dupa ce atata vreme „coruptie fara corupti” a fost imnul de stat al Romaniei, lumea sa aprecieze ca, in ultimii doi ani, aerul de imunitate de varf s-a risipit, iar persoane grele sunt anchetate si trimise in judecata: nu doar fosti, dar si actuali (vice-) premieri sau ministri.

Nici inainte de 1945 asa ceva nu s-a mai intamplat, daca e sa fim corecti. Sa recapitulam: fostul premier PSD, plus colegi de cabinet; mai toata conducerea actuala a PC ministri UDMR; eminenta gri si finantatorul PNL; elemente-cheie din clanurile locale ale PD.

Daca adaugam la asta si doi-trei megaoameni de afaceri sicanati de justitie din 2005 incoace, ba pentru drogurile feciorului playboy, ba pentru invarteli financiare, peisajul e complet.

Nu e de mirare ca, scapati de grija aderarii la UE, toti s-au prins intr-un „mole rulant” (desi rugby-ul e un sport nobil prin comparatie). Au inceput sa impinga contra Monicai Macovei, dar fiindca Basescu n-a vrut s-o lase din brate, s-au intors si impotriva lui.

Aceasta poveste e limpede in presa straina si la Bruxelles, unde Comisia da din colt in colt sa justifice opiniei publice de ce a dus asa parteneri penibili in club.

In presa romana-trombon, dimpotriva, abunda explicatiile voit naive: ca din motive obscure premierul si presedintele se dusmanesc personal, si de aici tot scandalul; sau ca sunt hibe in Constitutie (sunt, dar sa n-aveti iluzii, fiindca si cu una beton tot aici am fi ajuns).

Ce e cel mai trist este totusi modul cum relativizeaza romanul situatia, filosofic si autojustificativ: lasa-i, frate, ca toti sunt la fel!. Ii vede pe marii corupti scosi la lumina, dar continua sa strige „unde sunt marii corupti?!”, la fel cum se intreaba cine-a tras in noi in ‘89, desi Stanculescu si Chitac au fost condamnati, in ciuda protectiei oferite de Iliescu.

Pragmaticii din business ii indeamna la calm pe cei care si-au sacrificat nervii si cariera ca sa putem intra in UE, pentru ca ei sa poata culege acum echidistant fondurile europene si sa ne explice senini „ceea ce conteaza cu adevarat in viata…”.

Ong-isti chihuahua – genul la care visa si Adrian Nastase – canta in corul coalitiei, „tovarasi, stati linistiti la locurili voastre, ca procedural totul e OK!”.

Nimeni n-are vreo tresarire ca a ajuns presedinte Vacaroiu, groparul sistemului bancar, care nici nu s-a dus bine la Cotroceni si s-a apucat sa vorbeasca de deprecierea leului (constitutional, dle Tariceanu?).

Iar politicieni occidentali ca Graham Watson, care pana deunazi nu mai pridideau cu sfaturile anticoruptie, se lasa plimbati prin Romania ca maimuta la poza, fara sa se intrebe cu ce anchetati penal intra in combinatie, exact cand tara lor (Marea Britanie) cere sanctionarea Romaniei la raportul din iunie, iar partidul lor (Liber-Democrat) face sicane guvernului Blair pentru chestii minore in

comparatie cu ce se intampla la Bucuresti. Ei, uite de-aia e greu de reformat tara, pentru ca nu toti care cer asta pe gura chiar o vor.