De ce nu e bine să fim perfecționiști. Strategii pentru a face față dorinței de a fi perfect

Oamenii au tendința de a considera perfecționismul – ca trăsătură de caracter – semnul că persoana respectivă are performanțe înalte și fac din această „etichetă” una onorantă. Însă dincolo de „strălucirea” pe care o oferă un astfel de titlu, de persoană perfecționistă, stau, din păcate, lucruri întunecate.

Desigur, nu este nimic rău în a-ți impune, ție, ca individ, standarde înalte. Dimpotrivă, este chiar un lucru bun. Dar trebuie să știi și care este limta. Pentru că dacă țintești perfecțiunea, vei ajunge să consideri că absolut tot ce te-ai străduit să faci nu este decât eșec… De ce? Pentru că, așa cum știm toți, perfecțiunea nu există.

Și cum perfecționiștii cel mai tare se tem exact de eșec, atunci când consideră că nu au atins acel standard de altfel imposibil de atins, impactul asupra psihicului este devastator și pot deveni propriile victime.

Perfecționiștii au o stimă de sine condiționată: ei cred că sunt demni de propria stimă doar dacă ating acele standarde înalte, însă această mentalitate îi duce de fapt în zone periculoase. Din definiția perfecționismului face parte și autocritica excesivă, aceasta fiind de fapt cea mai dăunătoare psihicului. Este o diferență netă între a fi autoreflexiv și a înțelege cum să recunoști și să înveți din propriile greșeli, și a te judeca atât de aspru încât greșelile să fie intolerabile. Consecința emoțională a acestui tip de autoapreciere este adesea rușinea, care este dăunătoare și poate eroda capacitatea de a avea respect și încredere de sine sau orice alt sentiment pozitiv față de propria persoană.

Părinți exigenți, copii perfecționiști

Potrivit Smartliving.ro, mulți perfecționiști au fost crescuți de părinți foarte exigenți, părinții fiind cei care transmit direct sau într-un mod subtil comportamentul lor și modul în care văd ei lumea. Atunci când părinții nu îi oferă copilului dragoste și afecțiune, când nu îi respectă eșecul sau îi oferă dragoste condiționată, se dezvoltă perfecționismul toxic. Apoi, odată intrat pe băncile școlii, asupra copilului acționează o presiune socială care îl împinge să devină perfect. Pornește în goană să obțină note bune, să acumuleze cât mai multe diplome, să devină „cel mai bun”, universul său devine „alb sau negru”, „totul sau nimic”. Astfel, copiii cresc adesea cu teama de a nu putea să le răspundă așteptărilor, de a nu-i dezamăgi, sau cu ideea că dragostea părinților lor este condiționată de performanțele lor.

Un studiu din 2019, realizat de Thomas Curran și Andrew Hill, a explorat tendința de creștere a perfecționismului la persoane născute între 1989-2016. Autorii studiului au definit trei tipuri diferite de perfecționism: perfecționismul orientat spre sine, cel social și cel orientat spre ceilalți.

Perfecționismul orientat spre sine a fost definit ca fiind cel care acordă o importanță irațională dorinței de a fi perfect, de a avea așteptări nerealiste de la propria persoană și de a avea autoevaluări punitive. Perfecționismul social este descris ca fiind acela când persoana are convingerea că societatea este excesiv de exigentă, că ceilalți îl judecă aspru și că trebuie să fie perfect pentru a obține aprobarea societății. În privinta perfecționismului orientat spre ceilalți, acesta se caracterizează prin impunerea unor standarde nerealiste celor din jur și evaluarea extrem de critică a respectivelor persoane.

O analiză realizată în 2020 și publicată în International Journal of Medical Education a concluzionat ca perfecționismul poate fi pozitiv („adaptiv”) sau negativ („dezadaptativ”). Astfel, unele persoane care se străduiesc să atingă perfecționismul își permit totuși să facă o greșeală din când în când, în vreme ce altele sunt conduse de acea teamă de eșec, fiind mai predispuse să experimenteze anxietatea și chiar depresia.

Cercetările au demonstrat că ratele ridicate de perfecționism, în special perfecționismul orientat spre sine, pot duce la consecințe semnificative asupra sănătății mintale. În plus, persoanele perfecționiste se luptă cu abilitatea de a se autodepăși emoțional după ce admit că nu pot atinge standardele autoimpuse.

Perfecționismul și anxietatea

Există de mult timp o asociere între tendințele perfecționiste și anxietate. Perfecționismul este ridicat în tulburările de anxietate și include anxietatea generalizată, anxietatea socială, panica și tulburarea de stres post-traumatic.

În cazul persoanelor cu tulburare de anxietate socială, teama de a fi judecat de ceilalți poate conduce la comportamente excesive, de căutare a perfecțiunii. Ca urmare, întâlnirile sociale pot fi obositoare, stresante și nu foarte autentice. Grijile legate de îndeplinirea unor standarde foarte înalte din păcate pot împiedica oamenii să fie ei înșiși. În plus, s-a constatat că perfecționismul este un predictor semnificativ al îngrijorării patologice, o caracteristică definitorie a unei tulburări de anxietate generalizată.

Perfecționismul poate duce la comportament suicidar

Dovada faptului că frecvența gândurilor perfecționiste ale unei persoane poate avea un impact asupra simptomelor de anxietate a făcut-o un studiu din 2021, publicat în Cognitive Behaviour Therapy, în care cercetătorii au cerut unui număr de 356 de adulți care fuseseră diagnosticați cu anxietate sau cu o tulburare legată de anxietate să completeze un chestionar de autoraportare cu privire la gândurile lor perfecționiste.

Chestionarul a inclus afirmații precum: „Trebuie să fiu cel mai bun”, „Nu contează cât de mult fac, nu este niciodată suficient” sau „Munca mea ar trebui să fie impecabilă”. În general, cercetătorii au constatat că persoanele care au avut gânduri perfecționiste mai frecvente au fost mai susceptibile de a raporta simptome severe de anxietate sau tulburare de stres post-traumatic. Există, de asemenea, unele dovezi că perfecționismul poate fi un factor în comportamentul suicidar. Nu numai că perfecționiștii se luptă cu presiunea de a fi perfecți, dar se pot confrunta și cu un risc mai mare de sinucidere, la bază aflându-se teama de umilință, care este o trăsătură definitorie a persoanelor cu tendințe perfecționiste.

Strategii pentru a face față dorinței de a fi perfect

Probabil că toți cunoaștem cel puțin o persoană perfecționistă, în cazul în care nu suntem chiar noi înșine una. Iată cum poate fi ajutat un perfecționist (sau poate chiar tu!) să facă față gândurilor anxioase și comportamentelor care vizează perfecțiunea:

Nu-i spune „Nu trebuie să fie perfect”!

„Nu trebuie să fie perfect” este cel mai rău lucru pe care îl poți spune unui perfecționist. Strategia care funcționează este să îi evidențiezi punctele forte și să-i spui ce îți place la el. Dacă respectiva persoană a făcut o greșeală la locul de muncă – să zicem -, în loc să-i spui să nu-și mai consume energia încercând să atingă perfecțiunea pentru că ea oricum nu există, concentrează-ți discursul pe a o convinge că ești mândru/mândra de el/ea în orice situație.

Elimină expresia „Ar trebui”

Perfecționiștii sunt adesea obsedați de expresia „Ar trebui”. Dacă realizezi că te concentrezi pe modul în care „ar trebui” sa fie lucrurile, abordează altfel problema. De exemplu, dacă ești stresat din cauza unei petreceri pe care o planifici, concentrează-te pe ceea ce îți dorești de la petrecere (să te simți bine) în loc să încerci să previi lucrurile care ar putea merge prost.

Găsește soluții viabile

Teama de eșec este o preocupare comună pentru perfecționiști. Din acest motiv, aceștia consideră că dacă nu pot face un lucru perfect, mai bine nu îl fac deloc. De exemplu: „Am încercat să merg la sală, dar nu am avut niciodată timp, așa că am ajuns la concluzia că pur și simplu nu are rost să mai încerc”. Ajutorul care îi poate fi oferit unei astfel de persoane este de a o face să înțeleagă că principiul „Ori una, ori alta” nu este cel bun de urmat și că sunt de preferat soluțiile de mijloc. Adică în loc de două ore de sală, una singură, în loc de trei ori pe săptămîna, doar de o singură dată sau pur și simplu o plimbare prelungită în week-end sunt variante aproape la fel de bune.

Cum să renunți la perfecționism

Schimbarea poate să înceapă odată ce persoana este capabilă să recunoască faptul că perfecționismul constant este dăunător și că cineva poate să aibă standarde înalte și să le atingă fără a fi perfect. O altă modalitate de a combate perfecționismul este renunțarea la nevoia de a ne compara cu ceilalți. Atunci când ne comparăm cu alții, emitem judecăți pe care rareori le putem confirma. De exemplu, dacă cineva susține și arată pe rețelele de socializare că „are o viață perfectă”, nu înseamnă că este neapărat și adevărat.

Alte strategii, cum ar fi mindfulness (încercarea de a rămâne în momentul prezent), a avea recunoștință pentru ceea ce avem și pentru cei care ne iubesc, examinarea autojudecăților dure și a dialogului intern negativ, toate acestea pot fi antidoturi împotriva perfecționismului dăunător. Și, nu în ultimul rând, este important să ai compasiune față de propria persoană și să înveți să consideri greșelile și provocările niște oportunități care pot ajuta să evoluezi.

Sursa foto: Dreamstime.com