De ce simt oamenii uneori nevoia să-și distrugă statuile? Damnatio memoriae, din antichitate până la Lenin și mișcarea BLM

​În prezent, distrugerea monumentelor este legată de tensiunile rasiale și campania electorală din Statele Unite. În istorie au existat însă mai multe motive pentru care monumentele au fost demolate sau vandalizate. În cazul extremiștilor musulmani a fost vorba de religie. În cazul altora, motivele au fost mai degrabă politice: fervoarea revoluționară, obținerea unor reparații istorice și a unei forme de justiție sau, din contră, modificarea istoriei.

În primăvara lui 2001, cu o jumătate de an înainte de atentatele de la 11 septembrie, talibanii – care deja îl găzduiau pe Osama bin Laden – ajungeau în atenția întregii lumi printr-un act barbar: dinamitarea a două uriașe statui ale lui Budha din Valea Bamyan, construite cu 15 secole mai devreme și aflate în patrimoniul UNESCO.

În cei aproape 20 de ani care au trecut de atunci, distrugerea unor monumente a ținut de mai multe ori prima pagină: în 2003, când irakienii au căutat să șteargă urmele lui Saddam Hussein, în timpul exploziei Statului Islamic, care a devastat orașe antice ca Hatra, Nimrud și Palmyra, în perioada în care ucrainenii au răspuns agresiunii Rusiei doborând monumentele lui Lenin etc.

În prezent, distrugerea monumentelor este legată de tensiunile rasiale și campania electorală din Statele Unite. Există mai multe motive pentru care monumentele sunt demolate sau vandalizate. În cazul extremiștilor musulmani ca talibanii și jihadiștii Statului Islamic, e vorba de religie: Islamul interzice idolatria, iar statuile, mausoleele, mozaicurile ce înfățișează ființe sunt considerate a fi forme de idolatrie; acesta e, de altfel, și motivul pentru care artele cele mai practicate în perioada clasică a civilizației islamice au fost arhitectura, arabescul și caligrafia și chiar și când școli mai moderate au acceptat reprezentările unor ființe s-a recurs la miniatură.

În afara spațiului musulman, motivele pentru distrugerea monumentelor sunt de natură mai degrabă politică: fervoarea revoluționară, obținerea unor reparații istorice și a unei forme de justiție sau, din contră, modificarea istoriei.

Monumentele ca temă electorală

Statuia fostului președinte american Teddy Roosevelt

În primul său miting electoral de când s-a declanșat pandemia, organizat la Tulsa pe 20 iunie, președintele Donald Trump a lansat ceea ce se prefigurează a fi una dintre temele sale de campanie electorală: a vorbit despre nevoia de a apăra moștenirea (heritage) americană și de a proteja monumentele care simbolizează această moștenire.

Aceste idei au fost reluate, aproape două săptămâni mai târziu, și în discursul ținut de Trump la o ceremonie organizată pe 3 iulie pentru a marca Ziua Națională a Statelor Unite. Trump a promis că va proteja monumentele și va avea grijă ca aceia care le atacă să fie arestați.

Tot pe 3 iulie, Casa Albă a publicat un ordin executiv semnat de președinte cu privire „construirea și reconstruirea monumentelor eroilor americani”. Așadar, Trump s-a poziționat ferm ca un apărător al unor figuri din trecut denunțate acum pentru rasism sau pentru asocierea lor cu sclavia, în condițiile în care, odată cu protestele anti-rasism generate de moartea afro-americanului George Floyd, în Statele Unite (și nu numai) a fost declanșată și o campanie de distrugere a monumentelor care onorează public astfel de figuri.

Campania a vizat, în principal, statui ale unor militari din armata Confederației (vizate, deja, de o campanie similară în urmă cu trei ani), dar au fost distruse/vandalizate și monumente ale descoperitorului Americii, Cristofor Columb, pentru că prin expedițiile sale ar fi fost inițiată colonizarea violentă și masacrarea triburilor locale.

S-a cerut chiar și îndepărtarea monumentelor unor personalități istorice respectate întrucât prezentau scene considerate jignitoare pentru minorități – fostul președinte Teddy Roosevelt, călare, flancat de un african și un băștinaș american, ambii pe jos, sau Abraham Lincoln, probabil cel mai mare președinte din istoria Statelor Unite, care apare într-un monument dedicat eliberării sclavilor cu un negru îngenuncheat lângă el.

Monumentele și mistificarea trecutului

Campania împotriva statuilor a frizat, uneori, absurdul. În San Francisco, protestatarii au demolat sau vandalizat cu vopsea statuile unui călugăr franciscan canonizat de Biserica Catolică, a fostului președinte Ulysses S. Grant și a autorului lui Don Quijote, Miguel de Cervantes.

Dacă la Sfântul Junipero Serra ar putea fi găsit un motiv – și-a dedicat viața creștinării populației indigene din California, unde a fondat mai multe misiuni franciscane care ar fi contribuit la subjugarea nativilor de către spanioli – la ceilalți doi vandalizarea e inexplicabilă.

Ulysses S. Grant a fost unul dintre cei mai importanți generali ai Nordului în Războiul de Secesiune, iar Cervantes a fost el însuși captiv timp de cinci ani și nu a avut vreo legătură cunoscută cu continentul american; singura explicație posibilă, în cazul său e că vandalii și-au închipuit că era vorba de vreun senior cu vasali, dat fiind că monumentul îi arată pe Don Quijote și Sancho Panza îngenuncheați în fața lui Cervantes.

Excese de acest gen au fost condamnate de numeroase voci, inclusiv de probabilul contra-candidat al lui Donald Trump, Joe Biden, care a pledat pentru protejarea statuilor lui Cristofor Columb și ale unor figuri marcante ca George Washington și Thomas Jefferson– părinți fondatori ai Statelor Unite care au deținut sclavi.

Pe de altă parte, Biden, ca mulți alți americani, este de acord cu eliminarea monumentelor confederate, care sunt privite nu doar ca simboluri ale sistemului sclavagist din sud, ci și ale unei rebeliuni armate față de Statele Unite. Multe din monumentele respective au fost construite la câteva decenii după război de organizații din sud ale veteranilor și urmașilor acestora, într-o epocă în care un curent revizionist încerca să facă uitate ororile sclaviei sau realitatea rebeliunii și să promoveze ideea unui Sud nobil care ar fi avut, de fapt, dreptul să se separe.

Un astfel de revizionism, perpetuat în secolul XX (vezi episodul cu “Pe aripile vântului”) și chiar și în cel actual, ignoră adevărata moștenire, de rasism și discriminare, a Sudului și ignoră, totodată, sentimentele celor care încă sunt afectați de aceste fenomene. Pentru ei – ca, de altfel, și pentru tot felul de nostalgici sau de adepți ai extremei drepte – astfel de monumente sunt o prelungire în timp a Confederației statelor sclavagiste.

Cazul american nu este nici pe departe unul singular. Monumentele sunt și în alte locuri simboluri ale unui trecut pe care unii încearcă să îl reînvie, iar alții – să îl facă uitat.

Războiul cibernetic declanșat de Rusia pentru un monument

Monumentul Eroului Necunoscut din centrul capitalei Tallinn a fost mutat într-un cimitir militar. FOTO: Wikimedia

Sovieticii și-au marcat imperiul cu monumente atât în republicile din componența URSS, cât și în statele-satelit ale Imperiului. La Chișinău, de pildă, monumentele sovietice sunt prezente și astăzi în centrul orașului: statuia ecvestră a lui Grigori Kotovski, cel care a pus (în Transnistria) bazele RSS Moldovenească, complexul Eternitate, fost al Victoriei, dedicat ostașilor sovietici, monumentul Eroilor comsomoliști etc.

Primele două au fost renovate în timpul mandatelor de președinte ale socialistului filo-rus Igor Dodon și al comunistului sovieto-nostalgic Vladimir Voronin, iar al treilea se află, parcă ironic, pe bulevardul Grigore Vieru, numit după poetul-simbol al renașterii naționale din Basarabia.

Deferența față de monumente nu este universală în fostul spațiu sovietic. În 2007, Estonia a decis să mute monumentul Eroului Necunoscut din centrul capitalei Tallinn la un cimitir militar din oraș. Pentru estonieni monumentul reprezenta un simbol al opresorului/ocupantului, așa că decizia era nu doar justificată, ci chiar și moderată – ar fi putut fi, pur și simplu, distrus.

Minoritatea rusă din Estonia avea, însă, un alt punct de vedere: monumentul era un simbol al Armatei Roșii eliberatoare, al luptei împotriva fascismului și, mai ales, al propriei identități. Unii dintre rușii estonieni au ieșit în stradă. Au avut loc violențe. Federația Rusă, care încă de la căderea URSS își asumase rolul de protector – cu ajutorul armelor, dacă era nevoie – al minorităților ruse din spațiul sovietic, s-a poziționat și ca apărător al trecutului sovietic și a reacționat declanșând un masiv atac cibernetic împotriva Estoniei.

Atacul, care a durat peste trei săptămâni, a fost descris drept începutul războiului cibernetic dintre Rusia și Occident; tot ceea ce a urmat – eforturile de a impune narațiunea Kremlinului cu privire la Ucraina începând cu Maidanul și invazia Crimeei și continuând cu războiul din Donbass, amestecul în alegerile din Statele Unite și unele țări europene (inclusiv în campania pentru Brexit), promovarea diferitelor narațiuni menite să destabilizeze Occidentul, fake newsurile legate de pandemia de coronavirus etc. – poate fi privit ca parte a acestui război cibernetic care îmbină elemente clasice asociate atacurilor informatice cu campanii de dezinformare.

Monumentele ca bastioane ale Imperiului

Un monument al Armatei Roșii de la Sofia. FOTO: AFP

Evident că rușii aveau mai multe motive să nu îndrăgească prea tare Estonia sau vecinii baltici ai acesteia, cel mai important dintre ele fiind acela că, după ce că se rupseseră de Imperiul Sovietic condus de la Moscova, se mai și alăturaseră NATO (adversarul militar al Imperiului) și Uniunii Europene, ale cărei valori de bază nu prea se regăseau în viziunea lui Putin&Co.

Ceea ce a declanșat, însă, reacția Rusiei, nu a fost aderarea la NATO sau integrarea în UE, ci mutarea unui monument – pentru că simbolurile contează, după cum afirma recent, într-o emisiune dedicată fenomenului fake news, dr. Cosmin Popa, cercetător științific la Institutul de istorie “Nicolae Iorga”:

“[monumentele sunt importante pentru Federația Rusă] pentru că, la nivel simbolic, sunt prelungiri ale ocupației militare și politice sovietice. Monumentele sunt una dintre ultimele instituții politice semn al fostei preponderențe politice și militare sovietice în Europa Orientală. Iar mutarea lor, din locurile centrale, simbolic vorbind, în locurile mai puțin vizibile, mai puțin expuse, semnifică decăderea, pierderea importanței politice, influenței culturale și spirituale a Rusiei. În aceste condiții, Rusia reacționează violent.”

Asocierea monumentelor sovietice cu Imperiul la care încă mai visează destui pe la Moscova nu le-a scăpat nici foștilor supuși. Ucrainenii au reacționat la agresiunea Rusiei și printr-o campanie care a vizat foste monumente sovietice, în special statui ale lui Lenin. Campania a început încă din perioada Euromaidanului, care s-a declanșat după ce, în urma presiunilor agresive ale Federației Ruse din 2013, regimul Yanukovici a decis să nu mai semneze un Acord de Asociere la UE.

După căderea lui Yanukovici, Rusia – care până atunci clamase prietenia – a devenit inamic aproape oficial al Ucrainei: a invadat și anexat peninsula Crimeea și a instigat și susținut separatiștii pro-ruși din Donbass. În replică, în Ucraina a devenit politică de stat înlăturarea urmelor URSS, iar până în 2017 au fost distruse toate cele 1320 de statui ale lui Lenin aflate pe teritoriul controlat de Kiev.

În Bulgaria, un monument al Armatei Roșii a fost vopsit de-a lungul timpului (în ciuda protestelor repetate ale ambasadei Rusiei) astfel încât militarii să pară super-eroi din benzile desenate americane, membri ai Pussy Riot atunci când trupa a ajuns în vizorul regimului Putin, în culorile Ucrainei în timpul conflictului și, la un moment dat, în roz în semn de scuze pentru participarea Bulgariei la invazia sovietică a Cehoslovaciei, în 1968; rozul trimite la tancul-monument al Armatei Roșii din Praga pe care, atunci când s-a prăbușit comunismul, un artist l-a vopsit în această culoare.

Între dărâmarea simbolică a tiranilor și damnatio memoriae

Statuia lui Saddam Hussein din centrul Bagdadului, demolată în 2003. FOTO: RAMZI HAIDAR/ AFP/ Profimedia Images

Belicozitatea Rusiei când vine vorba de statui e un pic ipocrită, date fiind eforturile sale de a cosmetiza istoria – mai ales în ceea ce privește responsabilitatea pentru cel de-al Doilea Război Mondial – și campaniile de promovarea a unor narațiuni false.

Cosmetizarea istoriei este, de altfel, o moștenire sovietică: sunt bine-cunoscute cazurile disparițiilor din fotografii și cărți, în epoca lui Stalin, ale unor personaje care intraseră în dizgrația regimului.

Succesorul lui Stalin, Nichita Hrușciov, a inițiat o campanie de de-stalinizare care s-a manifestat, printre altele, și prin dărâmarea numeroaselor statui ale lui Iosif Vissarionovici care împânziseră Imperiul Sovietic până la Berlin.

Există, desigur, o diferență de nuanță: procesul nu a vizat atât ștergerea lui Stalin din istorie, cât eliminarea cultului personalității unui tiran sângeros. La fel s-a întâmplat și în Irak, în 2003.

Momentul căderii lui Saddam Hussein – un dictator care avea un cult al personalității ce amintea mult de cel al lui Stalin – a fost marcat, simbolic, de dărâmarea statuii sale din centrul Bagdadului, pe care o parte dintre cei aflați în mulțime au bătut-o, apoi, cu încălțările, aceasta fiind una dintre cele mai mari insulte posibile pentru irakieni.

Dărâmarea statuii din Piața Firdus a fost cel mai vizibil moment dintr-un proces mult mai amplu: enormele busturi de pe palatul lui Saddam din ceea ce avea să devină Zona Verde au fost demontate, fotografiile dictatorului au fost smulse din cărți și de pe pereți și rupte în bucăți, mozaicurile care îl înfățișau au fost mitraliate, locurile care îi purtau numele – aeroportul și un cartier din Bagdad, barajul de lângă Mosul etc. – rebotezate, bancnotele țării, care aveau toate, portretul său, schimbate; a supraviețuit doar un Coran care ar fi fost scris cu sângele lui Saddam, pentru că nimeni nu a avut curajul să distrugă o carte sfântă pentru musulmani, dar și acela a fost ascuns de ochii publicului.

Fenomenul amintește de o practică din antichitate, cunoscută sub denumirea apărută ceva mai târziu de “damnatio memoriae” (condamnarea/damnarea memoriei/amintirii), o pedeapsă post-mortem prin care se încerca ștergerea urmelor lăsate de o persoană, ca nimeni să nu-și amintească vreodată numele său: se distrugeau statui, inscripții, basoreliefuri etc.

Hatshepsut, a doua femeie-faraon a Egiptului și Akhenaten/Amenhotep IV, faraonul care a încercat să înlocuiască religia oficială a regatului cu una monoteistă, au fost printre cei vizați de damnatio memoriae, la fel și un număr semnificativ de împărați romani, începând cu Caligula.

Monumente distruse în România: de la Statuia Libertății la cea a lui Lenin

Statuia lui Lenin de la Casa Presei, București. FOTO: Agerpres

Nici România nu e străină de politizarea statuilor, ba chiar are o adevărată tradiție a dărâmării și mutării acestora: potrivit unui articol apărut în 2019 în Arhitectura, prima statuie de for public din București, “România deliverată” (sau Statuia Libertății) a fost distrusă, în 1848, la doar cinci zile după ce fusese montată.

Cea mai mare epurare de astfel de monumente au făcut-o comuniștii, care au distrus sau mutat numeroase statui ale unor personalități din regatul României, inclusiv pe cele ale regilor Carol I și Ferdinand.

După Revoluție, a venit rândul simbolurilor comuniste să dispară sau să fie mutate: statuia lui Lenin de la Piața Scânteii, devenită Piața Presei Libere, statuia lui Petru Groza, Monumentul Ostașului Sovietic și cel al Răscoalei din 1907 etc. Pe locul unde, pe vremuri, a fost statuia lui Stalin (dărâmată, e drept, de comuniști) a fost amplasată cea a lui Charles de Gaulle, a regelui Carol a fost refăcută, cea a lui I.I.C. Brătianu a revenit la locul său de pe Bulevardul Dacia, unde fusese înlocuită cu un bust al ilegalistului comunist Ilie Pintilie.

Istoria reală și istoria în care credem

Herodot a scris „pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari și minunate săvârșite și de greci, și de barbari să nu fie date uitării” (Istoriile, ed. Humanitas, 2018). Exact acesta este și rolul monumentelor: să ne amintească de oameni și faptele lor – sau de istorie.

O aflăm de la același Herodot, care povestește, în Cartea a II-a a Istoriilor, că, de fiecare dată când cucerea un teritoriu, faraonul Sestrosis construia „stele care glăsuiesc prin inscripții despre numele lui și al patriei sale”. Legendarul jurnalist polonez Ryszard Kapuscinski remarca, însă, în „Călătorind cu Herodot” (Art, 2008) că „niciodată nu avem de-a face cu istoria reală, ci întotdeauna cu cea povestită, cea prezentată […] aceea în care crede cineva.”

Cred că această observație a lui Kapuscinski explică și pasiunile și disputele din jurul unor monumente: chiar dacă or fi fost construite pentru a aminti de personaje și fapte reale, trimit și la istorii în care credem – sau se vrea să credem.